Descopera-Terra

10 inventii care ar trebui create

2009-12-10T05:45:00.001-08:00

Lumea in care traim se afla intr-o evolutie continua, iar ultimul secol a adus vietii moderne schimbari mai mari decat au facut-o milenii de progres gradual inaintea sa. Avansul tehnologic, medical, stiintific si de orice alta natura se face exploziv, in salturi, iar visele de astazi reprezinta realitatile de maine. Lucrarile de anticipatie si filmele science-fiction au inceput deja sa reprezinte parca un itinerariu in lumea zilelor noastre, trasand de multe ori parcursul real al lucrurilor. Data fiind aceasta situatie, nu este prea hazardat sa speram in concretizarea sugestiilor din prezentarea ce urmeaza.

10. Calatoria interstelara

Calatoriile interstelare reprezinta, de ceva vreme, un concept cu ai carui parametri am fost destul de bine familiarizati prin intermediul lecturilor si al filmelor science-fiction. Termenul sugereaza deplasarea prin galaxie a unui vehicul spatial pe distante uriase, cu viteza luminii. Aceasta forma de transport este mult mai dificila decat calatoria interplanetara mai ales din pricina distantelor mult superioare care trebuie parcurse prin spatiu. Posibilitatea stapanirii unei asemenea tehnologii le-ar permite oamenilor sa atinga alte lumi, noi orizonturi si chiar sa colonizeze spatii indepartate ale galaxiei.

Se poate infaptui acest lucru? Cercetatorii NASA sunt de parere ca da, in masura in care doua importante cuceriri stiintifice vor fi facute: inventarea unei metode de propulsie care sa faca posibila atingerea vitezei maxime posibile in Univers si un nou mijloc de producere a energiei la bordul navei, care sa ofere autonomie infinita acesteia si sa asigure functionarea permanenta a tuturor echipamentelor. Problema resurselor alimentare este mai putin discutata, intrucat nu se ia in calcul, momentan, o astfel de calatorie cu echipaj uman la bord.

9. Terraformarea

Terraformarea, sau “imitarea vietii terestre”, reprezinta procesul ipotetic de modificare deliberata a conditiilor atmosferice, climatice, topografice, ecologice si geologice ale unei planete, spre a o transforma intr-un spatiu locuibil, care sa imite cat mai fidel conditiile necesare vietii de pe Pamant. Aceasta inventie ar fi una cu adevarat necesara daca se va ajunge vreodata la colonizari interstelare.

Poate fi realizata aceasta inventie? In teorie, da; cu ajutorul ecosintezei. Aceasta reprezinta procesul introducerii de specii intr-un anumit spatiu pentru umplerea niselor unui mediu destabilizat, cu scopul de a creste viteza de regenerare ecologica. Transformarea ar incepe prin schimbarea unui spatiu limitat, avand ca tel final modificarea unui intreg corp astral in suprafata utilizabila. Marte este considerata de multi specialisi candidata favorita de aplicare a “terraformarii”. S-au desfasurat multe studii referitoare la posibilitatea incalzirii Planetei Rosii si a transformarii atmosferei sale si se crede ca exista deja capacitatea tehnologica pentru a pune in practica o astfel de initiativa, dar realitatea economica actuala sa interpune vehement. Luate in calcul pentru implementarea unor proiecte asemanatoare mai sunt Luna si Venus.

8. Liftul spatial

Un lift spatial este o structura tehnologica aflata deja in faza de proiect, care ar servi transportarii oricarui tip de materie de pe suprafata unui corp celest direct in spatiu. Metoda este privita ca o alternativa viabila a folosirii rachetelor cosmice. Conceptul vizeaza, in linii mari, posibilitatea de deplasare pe verticala a unei structuri de tip cabina, care s-ar ridica de pe suprafata Pamantului pana pe orbita geostationara, desupra careia s-ar afla fixat un corp de contraforta. Ideea unui lift spatial dateaza din 1895, cand inventia a fost propusa de un anume Konstantin Tsiolkovsky, cel care i-ar fi atribuit si numele de “turnul Tsiolkovsky”. Acest dispozitiv ar facilita construirea in spatiu a diverselor echipamente sau utilaje, lansarea de sateliti si calatoriile pe orbita.

Se poate realiza? Cu siguranta. Abordarea cea mai plauzibila in clipa de fata este folosirea unui cablu sau a unui cordon de compozitie speciala, pe post de pripon sau de canal de circulatie. Acesta s-ar inalta din zona ecuatoriala a Pamantului catre un punct din afara orbitei terestre, unde ar fi conectat la o contragreutate, menita sa tensioneze cablul spre exteriorul planetei. Pe masura ce Pamantul se roteste, inertia de la capatul priponului, prin forta gravitatiei, va mentine cablul intins. Atunci, vehiculele ar putea sa urce pe cablu si sa atinga orbita fara a folosi propulsia unei rachete, ceea ce ar reduce considerabil costurile unei “lansari in spatiu”.

7. Scutul energetic

In fictiune, scuturile de energie reprezinta un soi de ambalaj invizibil de forta, menit sa protejeze un anumit corp impotriva armelor sau a elementelor, respingandu-le sau absorbindu-le impactul. Campul este proiectat pe suprafata sau in spatiul din jurul unui obiect si functioneaza, de obicei, prin absorbirea sau reflectarea energiei unui atac. Expunerea indelungata la astfel de atacuri slabeste campul si, eventual, il distruge, facand zona protejata vulnerabila in fata atacurilor.

Se poate realiza? Este discutabil. Oamenii de stiinta iau in calcul posibilitatea, dar o serie de obstacole trebuie depasite inainte ca aceasta inventie sa intre macar in faza de concept. In principiu, totul se rezuma la proiectarea energiei intr-o forma solida iar, odata realizat acest lucru, nu ar mai ramane decat un pas pana la concetizarea tehnologiei. Totusi, costurile implicate sunt colosale, iar conceptul depaseste abilitatile tehnologice actuale. S-au facut unele eforturi de realizare a unor scuturi protectoare, in cazul navelor cosmice care patrund prin campul magnetic al Pamantului. S-a procedat la crearea unui nor de plasma incarcata pozitiv in jurul navei, care ar stopa particulele incarcate pozitiv ale Soarelui sa atinga structura de otel a navei, dar nu se cunoaste exact stadiul evolutiv al proiectului.

6. Panaceul sau leacul suprem

Panaceul, denumit astfel dupa zeita greaca a vindecarii, Panacea, este un leac ipotetic, menit sa vindece toate afectiunile si sa prelungeasca viata. A fost asociat de alchimisti cu elixirul vietii si cu piatra filosofala. Desi este un concept iluzoriu, stiinta medicala lucreaza deja de ceva vreme la descoperirea unei astfel de retete ideale. Se crede ca ar fi leacul comun pentru cancer, HIV, virusuri, imbatranire, orice afectiune si tulburare.

Se poate produce? Teoretic, da. Timp de milenii, ideea a reprezentat numai un vis indraznet, dar stiinta medicala a zilelor noastre avanseaza posibilitatea ca panaceul sa devina o realitate in viitorul nu foarte indepartat. Progresele pe care medicina le face in genetica si in intelegerea sistemului imunitar acrediteaza tot mai mult aceasta idee cu fiecare nou an. Avand in vedere ritmul accelerat de evolutie a medicinei, daca este fezabil, panaceul va fi cu siguranta descoperit in perioada de fiintare a generatiilor actuale.

5. Campul antigravitational

Campul antigravitational sau antigravitatia reprezinta caracteristica unui obiect sau a unui loc de a exista intr-o stare de independenta completa fata de forta gravitatiei, adica in imponderabilitate. Nu se refera la combaterea fortei gravitationale prin opunerea unei forte de o alta natura, asa cum se intampla, spre exemplu, in cazul balonului cu heliu. Antigravitatia presupune ca resorturile fundamentale ale fortei gravitationale sa fie ori anulate ori inaplicabile locului sau obiectului prin intermediul unei interventii tehnologice. Campul antigravitational este un concept adesea mentionat in science-fiction, in special in contextul propulsarii navelor cosmice. Conceptul a fost introdus pentru prima oara in lucrarea “Primul om din Luna”, a lui H.G. Wells, iar din acel moment a reprezentat unul dintre subiectele favorite ale tehnologiei imaginative. Aplicatiile practice ale antigravitatiei ar insemna atat costuri reduse de transport cat si manipulare gravitationala in spatiu.

Se poate realiza? Pe scurt, raspunsul este nu. Totusi, exista teorii care par sa indice existenta sau macar posibilitatea aparitiei campului antigravitational in realitate. Una dintre cele mai cunoscute dovezi este efectul Biefeld-Brown. Acest efect nu reprezinta, tehnic, antigravitatia, dar ii imita oarecum efectele. Fenomenul a fost descoperit in 1928 de catre profesorul Biefeld impreuna cu colaboratorul sau T.T.Brown. Ei au constatat ca o particula incarcata electric , aflata in mijlocul unui spatiu puternic electrizat, va produce un camp de respingere in jurul sau.

4. Membrele bionice

Bionica este un termen care sugereaza fuziunea metodelor si a conceptelor folosite in biologie si inginerie, doua unghiuri foarte diferite de percepere a lumii si a mediului. In medicina, bionica reprezinta inlocuirea sau sustinerea organelor sau a altor parti din corp cu ajutorul unor versiuni mecanice. Implanturile bionice difera de protezele simple, mimand foarte fidel functionarea unui organ sau chiar perfectionand-o. In tehnologie, bionica sugereaza dezvoltarea unor tehnologii specifice care mimeaza adaptarea biologica la mediu. Experimentele au dus la realizarea unui material ce imita textura si rezistenta pielii de delfin, precum si a unor dispozitive de tip sonar, ce functioneaza pe principiul ecolocatiei liliecilor.

Se poate realiza? Da. Aceasta tehnologie este in plina dezvoltare de cativa ani si inca din stadii incipiente a cunoscut multe aplicatii reale. Exemplele de bionica inginereasca includ aparatele Velcro si reflectoarele “Cat’s eye” (Ochi de pisica), iar cele de bionica medicala numara, intre altele, inimile artificiale si aparatele auditive.

3. Reteaua municipala Wi-Fi la nivel global

Wi-Fi –ul municipal este conceptul de transformare a unui intreg oras intr-o Zona de Acces Wireless, avand ca scop suprem transformarea accesului wireless la Internet intr-un serviciu de nivel global. Acest lucru se realizeaza in mod normal prin furnizarea unei latimi de banda de Internet pe calea undelor ( Wi-Fi ) in portiuni mari ale unei zone municipale, sau chiar in intreaga regiune, cu ajutorul unei retele de emisie de mare acoperire. Aceasta chestiune presupune folosirea a sute de routere pozitionate in spatii publice, indeosebi pe stalpi utilitari.

Putem avea asa ceva? Aceasta tehnologie chiar exista in prezent in unele orase ale lumii. Totusi, nu este intalnita suficient de des incat sa poate fi considerata o retea globala. In general, o firma privata lucreaza in stransa legatura cu autoritatile locale pentru a construi o asemenea retea si a face operationala. Finantarea se face in egala masura de parti. Odata operationala, accesarea serviciului poate fi gratuita, suportata prin publicitate, furnizata printr-o taxa lunara achitata de fiecare utilizator sau prin diferite alte mijloace.

2. Tunelul transatlantic

Un tunel transatlantic este un tunel ipotetic care ar traversa Oceanul Atlantic intre America de Nord si Europa si ar suporta tranzitarea persoanelor sau a marfurilor cu ajutorul unui anumit mijloc de transport, la viteze uriase. Se vehiculeaza ca alegerea cea mai potrivita ar fi trenul magnetic, de tip maglev, si se sugereaza atingerea unor viteze colosale, de pana la 8.000 de kilometri pe ora. Implicatiile presupuse de un asemenea tunel sunt uriase, deoarece el ar comporta utilizarea unor tehnologii extrem de avansate si ar insemna parcurgerea distantei dintre Londa si New York in mai putin de o ora, adica in doar o fractiune din timpul si din costurile necesare in prezent.

Este un proiect realizabil? Planurile pentru un asemenea tunel nu au progresat din faza conceptuala si nimeni nu urmareste in mod activ un asemenea proiect. Principalele bariere care se interpun in calea construirii unui astfel de tunel sunt costurile – aproximativ 12.000 de miliarde de dolari si limitarea cunoasterii actuale a fizicii materialelor. Un tunel transatlantic ar fi de 215 ori mai lung decat cel mai lung tunel din lume si probabil ar costa de 3.000 de ori mai mult.

1. Colonizarea oceanelor

Colonizarea oceanelor reprezinta stabilirea permanenta a oamenilor in oceane. Asemenea concentrari umane ar putea pluti la suprafata apei, ancorate in solul oceanic, ar putea exista intr-o pozitie intermediara in apa, sau chiar pe solul oceanic. Avantajele colonizarii oceanice includ largirea suprafetei locuibile a Terrei si extind accesul la resursele naturale. Multe lectii invatate din colonizarea oceanelor s-ar dovedi, de asemenea, aplicabile colonizarilor spatiale. Oceanul este, cu siguranta, mai usor de colonizat decat spatiul si, de aceea, este primul pe lista, reprezentand o baza solida pentru abordarea celui de-al doilea.

Ne vom aventura intr-o astfel de cucerire? Da, dar trebuie luate in consideratie realitatile economice. Pentru a deveni autonoma, colonia trebuie sa aiba un randament de productie foarte bine raportat la intretinerea vietii in ocean. In timp ce ar salva costurile dobandirii de pamant, construirea unei structuri plutitoare, care sa supravietuiasca in apele oceanului, ar avea propriile costuri. Una dintre cele mai realistice posibilitati in ce priveste autonomia unei platforme oceanice ar fi producerea electricitatii prin tehnologie hidroenergetica.

Cucerirea Planetei Rosii

2009-12-09T05:58:00.000-08:00

De mii de ani, de cand au devenit constienti de existenta sa in spatiu, oamenii au fost fascinati de misterele planetei Marte, mistere care, apropiindu-ne de epoca moderna, au convers iminent catre curiozitatea ultima: exista viata pe Planeta Rosie? Desi evidente incontestabile ale faptului ca s-ar fi dezvoltat vreodata viata pe Marte nu au fost inca obtinute, posibilitatea ca cea de-a patra planeta de la Soare sa fi fost totusi candva capabila sa creeze si sa intretina traiul unor organisme, a inceput sa se contureze ca urmare a numeroaselor misiuni de explorare a aridului sol martian.

Agentii din teren

In prezent, pe orbita planetei Marte graviteaza cinci statii de observatie automate, atmosfera Planetei Rosii este intesata de o multime de sateliti si aparate de masurat, iar suprafata martiana este parcursa de doi roboti, care transmit permanent informatii despre planeta, culeg mostre si fac fotografii. In cursa pentru cucerirea Planetei Rosii, NASA si ESA isi disputa acerb suprematia. Insa competitia dintre agentia spatiala americana si cea europeana nu poate decat sa bucure comunitatea stiintifica, deoarece aceasta este bombardata zilnic cu date din ce in ce mai pretioase.

Explorarea la sol a planetei Marte a demarat cu misiunea Mars Rover a NASA, care a trimis pe planeta doi roboti gemeni, laboratoarele mobile (roverele) Spirit si Opportunity, in scopul analizarii compozitiei solului si a diferitelor conditii prezente pe Marte. Spirit a decolat de pe Terra la bordul unei rachete Delta II, pe 10 iunie 2003, si a amartizat in dimineata zilei de 4 ianuarie 2004. Celalalt Rover – Opportunity – a pornit pe 7 iulie 2003 si a ajuns pe Marte la 24 ianuarie 2004. In prezent, Spirit exploreaza Craterul Gusev, unde a semnalat o abundenta de roci si formatiuni de sol care tradeaza eventualitatea existentei apei (cel putin, in trecutul planetei), iar Opportunity se afla in partea cealalta a planetei, in campia Meridiani Planum – loc care, de asemenea, sustine ipoteza ca pe suprafata lui Marte a existat apa.

Un proiect mai recent apartinand NASA, nava Phoenix Lander, parte a proiectului Phoenix Mars Lander a fost lansata cu succes pe 4 august 2007 si a amartizat in ziua de 25 mai 2008. Programul ar fi trebuit sa dureze 90 de zile martiene (aproximativ 92 de zile pamantene), dar robotul a depasit asteptarile functionand timp de cinci luni si reusind sa transmita date pana in ziua de 2 noiembrie 2008. Proiectul a fost declarat oficial incheiat pe 10 noiembrie 2008, intrucat scaderea duratei de expunere la soare si cresterea frecventei furtunilor de praf in locul in care se afla sonda nu-i mai permit acesteia sa-si incarce bateriile solare. Totusi, in perioada de functionare, Phoenix a condus la descoperirea unora dintre cele mai importante date obtinute vreodata despre Marte si despre posibilitatea existentei vietii pe aceasta planeta.

Pe alocuri, la fel ca acasa

Conform celor mai recente masuratori, stratul atmosferic martian are grosimea de 11 kilometri, cu 5 kilometri mai mult decat cel terestru, si este compus din dioxid de carbon (95%), azot (3%), argon (1,6%), oxigen si apa (in proportii nesemnificative). Solul este acoperit, astazi, in mare parte de o panza groasa de praf, de unde si culoarea portocalie a planetei. Marte cunoaste doua anotimpuri - vara, cand temperatura urca pana la maximum 20 de grade Celsius, si iarna, cand coboara sub -20 de grade Celsius. Trecerea de la un anotimp la altul se face brusc si este insotita de vanturi puternice (400 km/h), iar in anotimpul rece, 25% din suprafata planetei este complet inghetata.O zi martiana are 24 de ore si 39 de minute.

Imaginile capturate de pe Marte si oferite publicitatii de catre NASA dezvaluie o planeta cu relief similar celui din deserturile stancoase ale Terrei. Fotografiile, obtinute cu ajutorul lui Opportunity aduc in prim plan imagini foarte asemanatoare cu cele realizate pe Terra in desertul Kalahari, desertul Atacama sau la stancile din Peak District. Aceleasi fotografii indica si prezenta a numeroase canale, identice cu cele formate in urma curgerii indelungate a apei.Aceasta observatie i-a determinat pe cercetatori sa se intrebe daca Marte a fost candva o planeta albastra si care au fost cauzele disparitiei apei in stare lichida. Pentru a intari asemanarile cu planeta noastra, o serie de imagini preluate de sonda spatiala Phoenix a prezentat nori strabatand cerul Planetei Rosii, nori din care aceeasi sonda a surprins cazand fulgi de zapada. In acelasi timp, experimente efectuate asupra solului martian care au furnizat dovada unor interactiuni din trecut intre minerale si apa, indica, fara vreun dubiu, ca ploaia cadea din abundenta pe Marte in urma cu miliarde de ani.

Mai mult de atat, sonda spatiala Phoenix a scos la lumina primele dovezi ale existentei ghetii pe aceasta planeta. Urme ale unui material alb si dur au iesit la iveala intr-una dintre cavitatile lasate de Phoenix in timpul deplasarii sale. Spre surprinderea cercetatorilor NASA, materia alba a disparut in circa 4 zile martiene, ceea ce a dus la concluzia ca apa de pe Marte exista in permafrost, foarte aproape de suprafata planetei. In urma cercetarilor amanuntinte, astronomii NASA au reusit chiar sa identifice prezenta ghetarilor uriasi pe suprafata lui Marte. Initial, s-a constatat prezenta lor la Polul Nord al planetei, unde Mars Reconnaissance Orbiter a localizat calota de gheata cu o grosime de doi kilometri si cu o suprafata de 800 000 de kilometri patrati. Mai recent, o alta serie de ghetari s-a identificat, la o latitudine neasteptat de joasa, acestia fiind mascati de formatiuni muntoase si reprezentand cel mai mare rezervor de apa de pe Marte, cu exceptia gheturilor din regiunile polilor. Un singur astfel de ghetar este mai mare decat orasul Los Angeles. In plus, nava Mars Odyssey a transmis de curand date de pe Marte care dezvaluie amprenta chimica a unui fost ocean, aflat la suprafata planetei. Dovezile vin sub forma unor elemente localizate in si in jurul intinselor campii nordice ale Planetei Rosii, o regiune joasa care pare a reprezentat bazinul unui ocean ce ocupa in trecut o treime din planeta. Descoperirea i-a determinat pe cercetatori sa creada ca timp de unul sau dou miliarde de ani din istoria de 4.5 miliarde a planetei, Marte a fost udata de apele acestui ocean, pentru a carui disparitie nu se gaseste momentan o explicatie.

Citeste pe aceeasi tema: Planeta Marte seamana cu desertul Atacama, Sonda Phoenix confirma: pe Marte exista gheata

Viata pe Marte

A existat viata pe Marte? Primul indiciu care intareste ipoteza ca pe Marte a existat sau inca exista viata a fost furnizat in 1976, cand sondele Viking ajunse acolo au efectuat mai multe operatiuni menite sa stabileasca acest lucru. Mare parte a acestor operatiuni au avut rezultate pozitive, Viking 1 si 2 descoperind o varietate de microorganisme martiene. Mai recent, sonda spatiala Mars Reconnaissance Orbiter a descoperit minerale in rocile de la suprafata planetei Marte, a caror prezenta sugereaza posibilitatea ca planeta sa fi avut in trecut un mediu propice vietii. Acest fapt sugereaza ca apa lichida a ramas pe suprafata Planetei Rosii, unde a jucat un rol important in modelarea relifului local si posibila gazduire a unor forme de viata. Mai mult, in luna martie a anului 2004, cu recidive sistematice pana in prezent, orbiterul Mars Express a raportat o brusca crestere a concentratiei de metan in atmosfera martiana. Sursa acestui gaz instabil putea fi o intensa activitate vulcanica, impactul cu o cometa sau existenta vietii sub forma unor microorganisme numite metanogene (producatoare de metan). Intrucat pe Marte nu mai exista vulcani activi, iar ciocnirea cu o cometa nu ar fi scapat radarelor orbiterului, singura ipoteza plauzibila ramane existenta organismelor metanogene. Deoarece pe Pamant, metanul este mai ales de origine biologica, s-a avansat ideea ca o colonie de bacterii din subteranul planetei ar putea produce noxele, care ies periodic la suprafata in scurte rafale; desi fenomenul si-ar putea gasi explicatia si in existenta unei surse geologice, de tipul unei pungi de gaze, adanc ingropata in sol.

Totusi, pentru ca cercetatorii au considerat descoperirea una de proportii si au catalogat-o drept o dovada destul de plauzibila a vietii martiene, au inceput sa faca studii amanuntite asupra chestiunii. Astfel, bacteriile bizare care prospera in cele mai vitrege conditii de trai de pe Terra, alimenteaza toate teoriile exobiologilor care lucreaza in cadrul programului Phoenix Mars Lander. Bazandu-se pe uluitoarele capacitati de supravietuire ale bacteriilor in medii extrem de ostile, acesti cercetatori sunt convinsi ca descoperirea vietii pe Marte este doar o chestiune de timp. Fie ca traiesc in zone extrem de aride si lipsite de apa, precum desertul Atacama din Chile sau se inmultesc in izvoarele fierbinti din Yellowstone, bacteriile au o capacitate de supravietuire surprinzatoare, chiar si pentru specialistii in microbiologie. Recent, s-au descoperit bacterii care traiesc inclusiv in abisul oceanelor, acolo unde nu este lumina si presiunea este insuportabila pentru majoritatea organismelor vii, cu exceptia acestor bacterii. Prin urmare, cercetatorii vietii extraterestre care sunt implicati in programul Phoenix Mars Lander, studiaza cu atentie solul, clima si atmosfera martiana pentru a gasi conditii similare cu cele din mediile extreme de pe Terra, conditii care, in opinia lor, ar putea gazdui bacterii primitive martiene asemanatoare intrucatva cu cele de pe Pamant. In plus, brecia, o roca sedimentara tare, constituita din bucati colturoase de alte roci sau minerale dure, descoperita pe solul martian si una dintre cele mai vechi depozite de sedimente expuse la suprafata lui Marte, pare sa contina minerale care se formeaza in prezenta apei si care favorizeaza aparitia vietii, un motiv in plus de intarire a suspectarii vietii martiene.

O fotografie realizata de cercetatorii NASA in timpul misunii pe Marte din anul 2004, fotografie data publicitatii recent, a avut darul de a starni controverse si dispute aprige intre oamenii de stiinta. Imaginea, de-a dreptul socanta, arata o formatiune care seamana izbitor cu un trunchi de copac, fapt ce aduce din nou in discutie existenta trecuta sau prezenta a vietii pe Planeta Rosie. In plus, o alta fotografie, tot de factura recenta si realizata cu ajutorul sondei Pheonix a socat comunitatea internationala printr-o confirmare totusi hazardata si speculativa a teoriei vietii de pe Marte. Imaginea prelevata arata in detaliu urma unui picior imprimata pe solul martian. Oficialii NASA s-au abtinut de la orice comentarii pana la noi probe, in schimb, adeptii teoriilor cu privire la viata extraterestra vad in ea o dovada de nezdruncinat a existentei acesteia in Univers.

Putine dovezi palpabile

Nu cu mult timp in urma, Phoenix Mars Lander a reusit sa dizloce si sa aduca la bord o mostra din solul Planetei Rosii, conform declaratiilor unor responsabili NASA. “Acest sol este foarte dens si formeaza o masa compacta, cel putin asa pare vazut de pe Terra cu ajutorul camerelor de ultima generatie, cu care laboratoarele NASA au echipat acest vehicul martian.”, declara William Boynton, cercetator in cazul programului Mars Lander. In urma analizelor probelor de sol culese de catre Phoenix Lander s-a identificat o substanta toxica prezenta in compozitia acestuia, care le-a taiat putin elanul entuziastilor increzatori in teoria vietii pe Planeta Rosie. Substanta chimica identificata, perclorat, este un oxidant uzitat pe scara larga in fabricarea combustibililor solizi folositi pentru rachete. Cercetatorii isi continua investigatiile in laborator pentru a exclude orice posibilitate ca aceasta substanta sa provina de pe Pamant. “Inca nu am finalizat analizele acestor probe de sol, astfel incat, acestea sunt doar rezultatele intermediare”, declara Peter Smith, coordonatorul proiectului. Nu este pentru prima data cand in solul martian se identifica substante care se arata potrivnice dezvoltarii vietii. O compozitie asemanatoare a fost identificata si in anii ‘70, odata cu preluarea unor probe de sol de catre Viking 1 si 2, ceea ce i-a determinat pe multi cercetatori sa creada ca dezvoltarea unor forme de viata in acele conditii era putin probabila. Desi sunt doar partiale, rezultatele nu lasa loc multor sperante dezvoltarii vietii. Insa cercetatorii nu se grabesc sa traga concluzii. In opinia lor, chiar daca viata nu mai exista acum la suprafata, nu inseamna ca ea nu a existat la un moment dat, la suprafata sau poate in adancurile solului, unde exista si urme de apa.

O istorie rosie

Astronomii si geologii au lansat teoria ca in urma cu aproximativ 4 miliarde de ani, Pamantul a fost lovit puternic de un meteorit sau o cometa, iar in urma impactului o bucatica din planeta noastra s-a desprins, formand Luna. In lumina ultimelor cercetari, se pare ca acelasi lucru s-a intamplat si cu planeta Marte. Trei studii amanuntite au revelat faptul ca Marte este planeta cu cea mai mare cicatrice la suprafata, din intreg Sistemul Solar. De forma ovala, are un crater de aproape 10.000 de kilometri in lungime, ceea ce a dus la modificarea a aproximativ jumatate din structura de suprafata a planetei si la formarea unui lung lant de vulcani. Se crede ca in stadiul sau actual, Marte se asemana, din multe puncte de vedere, cu Pamantul in prima perioada a existentei sale. O masa lichida de roca si metale crease un dinamic magnetic capabil sa protejeze suprafata planetei si atmosfera acesteia de puternicele radiatii cosmice. In acele momente, in jur de 20 de asteroizi cu diametrul cuprins intre 200 si 500 de kilometri, au izbit planeta lasand cratere uriase, vizibile si astazi. In comparatie, asteroidul care a dus la disparitia dinozaurilor, se estimeaza ca nu ar fi avut mai mult de 10 kilometri in diametru. Nici in prezent Marte nu este intocmai un tinut al linistii. Oamenii de stiinta de la NASA au declarat ca observatorul spatial care se ocupa cu studiul planetei a transmis primele imagini ce indica producerea unor avalanse in apropierea Polului Nord al acesteia. Imaginile culese prezinta un sir de cel putin patru avalanse, in urma carora s-au format nori imensi de praf, cu inaltimi de pana la 200 de m.

In viitorul apropiat, NASA va lansa cel mai mare si mai performant vehicul care va strabate Planeta Rosie, Mars Research Laboratory (MRL). Acesta va avea marimea unui SUV iar costurile de productie se vor ridica la 1,8 miliarde de dolari. Desi rover-ul va reusi sa transporte de cinci ori mai mult echipament decat cele doua aflate in prezent pe Marte (Spirit si Opportunity), un grup de cercetatori suedezi este de parere ca perfomantele acestuia ar putea fi imbunatatite simtitor. Fredrik Bruhn, CEO al Angstrom Aerospace Corporation, impreuna cu echipa sa, a creat o serie de bile asemanatoare unor mingi de volei foarte rezistente, care vor ajuta masinariile greoaie sa se deplaseze cu mai multa usurinta, sa caute viata sub solul accidentat al planetei, sa fotografieze din orice unghi si sa ia mostre da sol. Spre deosebire de masinile dotate cu roti clasice, aceste sfere nu se vor rasturna, necesita mai putine reparatii ale motoarelor si nu raman blocate in terenul accidentat deoarece isi pot modifica automat presiunea interna pentru a facilita derularea pe suprafetele moi sau pe nisip. Agentia spatiala americana a stabilit noua sa misiune spatiala care consta in monitorizarea si studierea climei de pe Planeta Rosie. In acest scop a fost lansata naveta spatiala fara echipaj uman Maven, care va amartiza in anul 2014.

Satelitul de observatii detinut de naveta Maven este echipat cu opt instrumente stintifice de masura si va survola atmosfera martiana la inaltimi relativ mici pentru a putea recolta mostre din ”aerul” Planetei Rosii. Printre obiectivele sale, Maven va stabili o linie de comunicatii cu Terra prin care vor fi actionati si directionati robotii care vor activa pe Marte in genul lui Europe’s ExoMars rover. Costurile necesare misiunilor Mars Atmosphere si Volatile Evolution (Maven), au fost estimate la circa 458 milioane dolari. “Misiunea Maven va oferi in premiera informatii care vor raspunde intrebarilor de baza legate de evolutia planetei Marte”, este de parere Doug McCuistion, director al tuturor programelor de explorari martiene din cadrul comandamentului NASA din Washington. Maven se va axa pe strangerea datelor referitoare la momentele in care campul magnetic primar al lui Marte a disparut, lasand astfel cale libera de actiune pentru vanturile solare, cele care distrug treptat gazele atmosferice martiene, dizolvandu-le in spatiul cosmic.

Desi cercetatorii se folosesc de toate mijloacele accesibile pentru a descifra misterele Planetei Rosii, unii entuziasti sunt de parere ca dezbaterea lor este, desi nu inutila, cel putin ironica. Acesti indivizi avanseaza teoria pur speculativa ca, in virtutea unui numar mare de asemanarai intre Marte si Terra, precum si a distantei relativ mici dintre cele doua corpuri ceresti, specia umana si-ar putea avea originile pe Marte, punct din care un intreg sir de scenarii hazardate iau nastere. In viziunea lor, omul nu ar face mai mult decat sa incerce sa descifreze necunoscutul pe care il intelegea candva mai bine decat cunoaste astazi adancurile oceanelor propriei planete. Desi comunitatile stiintifice nu sunt intotdeauna refractare la asemenea scenarii si uneori imbratiseaza ele insele astfel de premise, cercetatorii se vor pastra pragmatici si reci si vor avansa neopriti explorarea Planetei Rosii pana cand, poate, vor descoperi dovada de necontestat a existentei vietii in crevasele sale inca neexplorate.

Noua Era Glaciara: Pamantul ca un bulgare de nea

2009-12-08T10:35:00.000-08:00

Dupa ce, de ani de zile, aflam pe pielea noastra ca verile sunt din ce in ce mai fierbinti, iata ca, de la o vreme, a aparut o noua amenintare. Savantii ne anunta ca nu de caldura trebuie sa ne temem, ci de iarna care va sa vina. Si care ar fi cauzele acesteia? Noi si “efectele adverse” ale dezvoltarii civilizatiei noastre? Sau e ceva de dincolo de noi?

Una calda, una rece… si tot asa

In ultimele doua milioane de ani, Terra a trecut prin vreo 20 de glaciatiuni. Acestea au durat in total 1.800.000 de ani, acoperind 90% din perioada despre care discutam. Suntem foarte norocosi sa fi apucat o blanda perioada interglaciara.

Ultima glaciatiune a inceput in urma cu aproximativ 115.000 de ani. Temperaturile medii au inceput sa scada, ajungand sa fie cu 7-10 grade mai mici decat astazi. Iarna a juns la apogeu cu 18.000 de ani in urma. Scuturi de gheata groase de cativa kilometri acopereau cea mai mare parte a Americii de Nord si Europei.

A urmat o schimbare foarte rapida de situatie: in urma cu 10.000 de ani, temperaturile au crescut din nou; glaciatiunea luase sfarsit.

De atunci, au mai existat cateva "toane", precum Mica Era Glaciara, cum a fost numita perioada dintre anii 1350 si 1850 d.Hr. In acesta grea jumatate de mileniu, recoltele agricole au avut mult de suferit, iar foametea a bantuit deseori in Europa. In Anglia, in perioada respectiva, Tamisa ingheta de la un mal la altul, iar pe gheata astfel formata se organizau targuri de iarna. Inghetau si canalele din Olanda, iar in anul 1780, portul New York a inghetat asa de zdravan, incat se putea merge pe jos din Manhattan pana pe insula Staten.

Timp de sute de milioane de ani, Terra a cunoscut alternante climatice. Perioade cu clima tropicala au fost precedate si urmate de lungi epoci in care gheata a acoperit planeta pe intinderi mari. Or, daca asemenea lucruri s-au tot intamplat in decursul istoriei Pamantului (si in absenta efectelor perturbatoare ale civilizatiei umane), e logic sa presupunem ca s-ar putea repeta. Iar daca se vor repeta, va fi vorba despre fenomene in producerea carora oamenii chiar nu au nici un amestec, caci doar legile inca neintelese care guverneaza miscarea corpurilor ceresti fi-vor vinovate de lunga iarna ce ne-asteapta. Stiu, e poetic si abscons. Lamuririle urmeaza.

Astronomii si teoriile lor

Incercand sa explice aparitia erelor glaciare si a subdiviziunilor lor, glaciatiunile, astrofizicianul sarb Milutin Milankovitch (1879-1958) a emis teoria conform careia erele glaciare sunt efecte ale modificarilor pe care le sufera orbita Pamantului in miscarea acestuia in jurul Soarelui.

Asa-numitele cicluri Milankovitch sunt de trei tipuri. In primul rand, pot aparea variatii ale formei orbitei Pamantului (excentricitatea). Orbita are conturul unei elipse, iar lungimea axelor ei poate varia, facand-o mai mult sau mai putin alungita. In al doilea rand, poate varia unghiul dintre axa de rotatie a Pamantului si planul orbitei (oblicitatea). Si, in fine, pot aparea variatii ale directiei in care este orientata axa de rotatie a planetei (precesie), asa cum oscileaza axa unui titirez fata de verticala.

Toate acestea afecteaza cantitatea de caldura pe care Pamantul o primeste de la Soare. Milankovitch a calculat efectele respectivelor variatii de-a lungul ultimilor 600.000 de ani si a gasit o corelatie intre ciclurile cosmice descrise de el si periodicitatea erelor glaciare. Ideea parea promitatoare, dar nu a fost luata in serios pana spre mijlocul anilor '70 din secolul XX, cand noi date au venit sa intareasca unele dintre afirmatiile astrofizicianului sarb.

Cauza principala, dupa Milankovitch, ar fi excentricitatea. Alungirea elipsei inseamna ca, la un moment dat, Pamantul se va gasi la o distanta marita fata de Soare, deci va primi mai putina caldura si gata glaciatiunea! Excentricitatea variaza cu o periodicitate de cca 100.000 de ani, aproximativ aceeasi cu care apar glaciatiunile. Pare o corelatie convingatoare si, cu toate acestea, nu toata lumea e convinsa de ea.

Profesorul Richard Muller, de la Lawrence Berkeley Laboratory din California, este unul dintre "necredinciosi". El sustine ca, desi Milankovitch a descris corect, in linii mari, cele trei cicluri cosmice, metodologia sa nu a fost fara cusur. Muller afirma ca efectul excentricitatii este mai slab decat credea savantul sarb, iar suprapunerea dintre periodicitatea variatiilor orbitei si cea a aparitiei erelor glaciare nu este perfecta.

Exista si o alta teorie, ce are la baza un ciclu cosmic nestudiat de Milankovitch: orientarea orbitei Pamantului, care se modifica in raport cu ecuatorul Soarelui. Cand Pamantul se apropie de planul ecuatorului solar, el cade victima asa-numitului praf zodiacal - pulberi provenite din evaporarea cometelor si din ciocnirile asteroizilor. Iar acest praf, aidoma cenusii vulcanice, spun adeptii teoriei, impiedica razele Soarelui sa ajunga pe suprafata Terrei.

Cand insa Muller a cautat in gheturile din Groenlanda dovezi care sa confirme aceasta teorie, a gasit cu mult mai putin praf decat se astepta, asa ca nici teoria prafului zodiacal n-a reusit sa explice, de una singura, aparitia erelor glaciare. Dupa parerea savantului american, acestea se datoreaza unei multitudini de cauze, intre care anumiti factori interni, proprii Terrei, care potenteaza efectele ciclurilor cosmice pentru a declansa o racire de durata a climei.

De unde stim cum a fost?

Pe toti ne intereseaza cum va fi vremea, dar unii vor sa stie cum a fost vremea. Paleoclimatologia exploreaza trecutul climatic al planetei noastre, dezvaluind, unul cate unul, secretele vremii de acum mii si milioane de ani.

Metodele sunt diverse.

*

Astfel, pot fi utilizate marturii istorice, cum sunt vestigiile artei rupestre. Oamenii primitivi desenau animale care traiau in zona respectiva si aceasta constituie o marturie asupra conditiilor de clima. Am putut afla, astfel, ca Sahara era, in urma cu sapte mii de ani, o intindere verde, roditoare, populata de animale specifice zonelor de campie, animale care azi nu mai exista in pustiul saharian. Desene ce reprezinta asemenea animale au fost descoperite in marele desert si, iata, avem marturia indirecta, dar clara, ca pe atunci clima acestei parti a Africii era cu totul altfel decat azi.
*

Studiul unor organisme marine fosile, cum sunt foraminiferele, poate aduce informatii asupra temperaturilor din acele perioade indepartate.
*

O metoda frecvent utilizata este studiul ghetii din zone unde aceasta s-a acumulat, in decursul timpului, strat dupa strat (cum s-a intamplat in Antarctica). Cu ajutorul unor utilaje speciale, care foreaza vertical, sunt extrasi cilindri lungi de gheata, numiti carote. Analiza lor aduce informatii precise despre temperatura la care s-a format gheata in straturile ce corespund diverselor perioade. Mai precis, temperatura este corelata cu concentratia anumitor izotopi ai hidrogenului si ai oxigenului din apa. In gheata pot fi incluse si bule de aer, datorita carora poate fi studiata compozitia atmosferei in perioade mai indepartate sau mai recente din istoria Pamantului.
*

Asemenea bule de "aer stravechi" se gasesc uneori si in chihlimbar sau in diferite minerale si roci.
*

In fine, o metoda mult folosita pentru cunoasterea climei din trecut este dendrocronologia, bazata pe studiul inelelor de crestere ale copacilor, intrucat acestea prezinta caracteristici legate de temperatura si de regimul precipitatiilor.

Iarna vine din Soare

Daca ipotezele cu amenintari venite din spatiul extraterestru va pasioneaza, iata o varianta dezvoltata de astrofizicienii de la Centrul National de Cercetare Stiintifica din Franta. Este un posibil scenariu al efectelor climatice generate de intrarea Soarelui intr-un nor de gaze dense.

In jurul astrului zilei se afla o "bula" imaginara, numita heliosfera, ce reprezinta zona in care isi face simtita influenta asa-numitul vant solar, o emanatie a Soarelui compusa din particule subatomice incarcate electric (protoni si electroni), nuclee de heliu si radiatii magnetice (campul magnetic al Soarelui). Vantul solar bate in toate directiile, cu viteze supersonice, pentru ca, la o anumita distanta de Soare, sa slabeasca brusc: viteza sa devine subsonica si, in cele din urma, el nu mai razbate in spatiul interstelar. Zona in care vantul solar isi inceteaza activitatea, intalnind mediul interstelar, poarta numele de heliopauza. In spatiul interstelar exista, de asemenea, materie: atomi de heliu si de hidrogen, particule incarcate electric, praf cosmic. Numai ca respectiva materie nu este distribuita uniform. In unele zone, trebuie sa rascolesti prin 1.000 cm3 de spatiu ca sa gasesti un atom de gaz, in timp ce, in alte zone, materia interstelara formeaza nori gigantici, foarte densi.

Acum vine partea cea mai palpitanta. De fapt, nu chiar acum, ci peste vreo doua milioane de ani. Atunci, Soarele, care acum se plimba linistit printr-o zona aproape goala a galaxiei noastre, va intalni unul dintre acesti nori uriasi si va intra drept in el. Intr-o asemenea zona de gaze dense, miscarea Soarelui va produce un curent de materie, un vant interstelar, asa cum, atunci cand mergem cu motocicleta, inaintarea acesteia produce o miscare in sens opus a aerului - ceea ce simtim noi ca fiind vantul ce ne bate in fata.

In heliopauza, vantul solar nu va mai intalni, asadar, un mediu interstelar aproape vid, ci unul dens populat cu materie. Particulele incarcate electric vor fi respinse de cele din vantul solar, dar particulele neutre, precum praful, vor patrunde in heliosfera. Pamantul se va afla chiar in zona de contact (sau de conflict), unde se infrunta cele doua vanturi. Planeta noastra va fi, asadar, bombardata de tot ceea ce se misca pe-acolo: particule incarcate electric (care, probabil, vor fi respinse in mare masura de atmosfera terestra) si praf. Ei, si tocmai praful va fi problema.

Datorita gravitatiei, acesta va tinde sa se acumuleze in jurul Soarelui, corpul ceresc cel mai mare (si care exercita, prin urmare, cea mai puternica atractie gravitationala) din sistemul solar. Dar Soarele se afla in continua miscare, asa ca praful se va tari in urma lui formand o trena ca o coada de cometa. Iar biet Pamantul nostru, cum se invarte el mereu in jurul Soarelui, va fi bombardat mai tot anul de particule - mai rare, dar destule -, iar o data pe an, cand va trece fix prin coada densa a Soarelui, va fi invaluit de un nor greu de pulbere cosmica. Si nu va fi nici o placere. Acest praf va impiedica radiatia solara sa ajunga la Pamant si sa-l incalzeasca asa cum face de miliarde de ani.

La scara mai redusa, si eruptiile vulcanilor pot avea efecte de acest soi. Cand, in anul 1991, a erupt Pinatubo (din Filipine), temperatura medie anuala a fost cu 0,5 grade sub cea obisnuita. Iar eruptia vulcanului indonezian Tambora (1815), care a aruncat in atmosfera cantitati imense de cenusa vulcanica, a avut ca efect o scadere sensibila a temperaturii medii: anul urmator, 1816, a fost supranumit "anul fara vara".

In cazul unei invaluiri generale in praf, temperatura medie anuala ar putea scadea, in numai cativa ani, cu vreo 30 grade.

Nu numai praful ne-ar dauna, ci si hidrogenul prezent in norul gazos. Hidrogenul s-ar combina cu oxigenul atmosferic si ar forma apa; procesul s-ar petrece in partea superioara a atmosferei, la 80 km de scoarta terestra, unde temperaturile sunt de zeci de grade sub zero; prin urmare, apa rezultata ar ingheta instantaneu, formand nori de cristale de gheata care ar reflecta razele solare, impiedicandu-le, in buna masura, sa ajunga la Pamant. Rezultatul? O racire si mai accentuata. O astfel de iarna ar face sa dispara un numar incalculabil de vietuitoare.

Dupa atatea vesti proaste, una buna (oarecum…): acest scenariu nu este, totusi, foarte precis. Nu e deloc simplu sa prevezi ce se va intampla peste doua milioane ani, sa calculezi consecintele intrarii Soarelui intr-un nor de praf cosmic si sa stabilesti masura in care heliosfera ne va proteja de amenintarile mediului interstelar.

Daca e prea cald, vine iarna

Ce se va intampla in Europa in conditiile incalzirii globale a climei?
a) Va fi vara tot timpul.
b) Va fi iarna tot timpul.
Raspuns corect: b

Aceasta este parerea unei parti a comunitatii stiintifice internationale; noi nu ne asumam raspunderea, iar cealalta parte a comunitatii stiintifice - nici atat. Dar poate va intereseaza sa cunoasteti logica acestui raspuns, pentru ca o logica exista. E vorba despre vechea poveste cu incalzirea globala cauzata de efectul de sera.

Ca temperaturile medii anuale au tendinta sa creasca, e clar. Ca asta ar putea duce la topirea calotelor glaciare - suna logic. Paradoxala pare doar afirmatia ca, in cazul in care clima ar continua sa se incalzeasca, Europa ar putea cunoaste o iarna interminabila, practic o noua glaciatiune.

Fenomenul - spun specialistii - poate deveni posibil din cauza perturbarii mecanismului de actiune al Curentului Golfului (Gulf Stream). Caci daca Gulf Stream nu e, nici caldura in nordul Europei nu prea mai e.

Gulf Stream este un curent oceanic - asemanator unui fluviu care ar curge prin ocean -, si anume unul cald. Curentul Golfului ia nastere in apropierea Ecuatorului, se indreapta spre Caraibe si apoi o ia drept spre nordul Atlanticului. Pe masura ce inainteaza spre miazanoapte, apa calda (care, la Ecuator, are 26-280C) se evapora, fapt ce duce la cresterea concentratiei de saruri. La cca 55 de grade latitudine nordica, apele sarate, fiind mai dense, coboara la adancimi mai mari (2.000-3.000 m), unde, in contact cu apele reci de profunzime, se racesc la randul lor. Intorcandu-se spre punctul de plecare, ele ies din nou la suprafata in dreptul Ecuatorului si ciclul se reia. Dupa cum se vede, totul se bazeaza pe diferentele de temperatura, de salinitate si de densitate ale apelor Oceanului Atlantic.

Or, daca gheturile polare s-ar topi, apa oceanului s-ar indulci, iar modificarile de salinitate ar putea perturba delicatul echilibru al fenomenului. Iar daca apele calde ale Curentului Golfului nu ar mai scalda coastele nordice ale continentului european si insulele din preajma lor, clima acestor tinuturi - care e suportabila doar datorita curentului cald al Golfului - s-ar modifica dramatic. Islanda, Norvegia, Anglia ar fi acoperite de gheturi vesnice.

E un scenariu tulburator dar, asa cum afirma savantul italian Mario Giuliacci, nu stim cum vor evolua lucrurile. E posibil ca temperatura sa se stabilizeze printr-un mecanism natural de compensare si reglare. Cum se spune, natura va gasi o cale. Asta nu inseamna sa ne culcam pe o ureche si sa stam linistiti, bizuindu-ne doar pe natura. Efectul artificial de sera exista, e din ce in ce mai accentuat si orice masura care conduce la reducerea lui este binevenita.

Concluzie: intervalul de timp in care vom trece de la clima actuala - care, sa recunoastem, e destul de placuta in zona temperata - la o iarna grea si nesfarsita variaza, dupa cum se vede, foarte mult. Unii spun ca iarna "aceea" va veni cam in doua milioane ani. Cei mai pesimisti o "asteapta" in numai 100-150 ani. Fata de atata imprecizie, ce-ar mai fi de spus? Important e sa avem timp sa ne cumparam ce ne trebuie si, mai ales, sa ne obisnuim cu ideea. Si cu frigul.

Cum vom supravietui Revoltei Robotilor?

2009-12-06T05:20:00.001-08:00

In urma cu 25 de ani, in anul 1984, industria americana de film dadea publicului cinefil din toata lumea fiori reci, aducand pe marile si pe micile ecrane imaginea apocaliptica a “Terminatorului”. Robotul metalic umanoid, intors din viitor cu misiunea precisa de a-l ucide inca din pantece pe cel care mai tarziu avea sa devina un important lider al rezistentei impotriva masinilor, i-a fascinat deopotriva pe spectatorii obisnuiti si pe oamenii de stiinta. Totusi, daca pentru amatorii genului fascinatia a fost una de natura strict ludica, in cazul cercetatorilor impactul a capatat ecourile unei preocupari cat se poate de stiintifice.

De la ASIMO la Terminator

Stiinta robotica a existat si inainte de momentul “Terminator”, insa initiativa cinematografica hollywoodiana a avut rolul de catalizator de care oamenii de stiinta aveau nevoie pentru a fi stimulati in directia obtinerii unor performante asemanatoare celor expuse in film. Nu avem inca un Terminator si cu atat mai putin un razboi intre oameni si masini, dar tendintele tehnologice actuale evolueaza mai mult sau mai putin explicit in aceasta directie, cu roboti precum ASIMO, care au deja aspect si comportament umanoide si cu supercomputere inteligente si autonome, capabile de puteri de calcul uriase si de luarea unor decizii.

De asemenea, mijloacele de transport moderne, aparatura electronica si electrocasnica si mai tot ceea ce incepe sa ne marcheze stilul de viata devin automate, robotice si autonome. Pentru moment ne este bine, iar scenariul unei revolte a masinilor este departe de ceea ce putem lua in serios acum. Dar daca, totusi, robotii ne vor scapa de sub control si vor decide ca locul lor este in varful piramidei trofice, deasupra noastra sau chiar in locul nostru? Ce va fi atunci?

Ghid de supravietuire

Mai in gluma mai in serios, expertul in robotica Daniel H. Wilson, licentiat si doctorand al Institutului de Robotici din cadrul Universitatii Carnegie Mellon, a luat in calcul chestiunea unei posibile ofensive din partea robotilor. Specialistul a scris, ca urmare, un soi de ghid de supravietuire, publicat sub denumirea “Cum sa supravietuiesti unei rascoale a robotilor (sfaturi despre autoapararea impotriva rebeliunii ce se apropie)".

Daca viitorul apocaliptic sugerat doar in primul film al seriei “Terminator” si dezvaluit pe larg in cel mai recent episod, “Terminator Salvation”, s-ar adeveri, volumul lui Wilson ar putea furniza cateva sfaturi utile de gestionare a situatiei. Cartea contine in paginime sale sectiuni despre “Cum sa detectezi un robot care se preface ca este om”, “Cum sa induci in eroare o tinta cu localizare termica” sau “Cum sa tratezi o rana de laser”. Desi Wilson incearca o abordare mai degraba jucausa a chestiunii robotilor care se intorc impotriva creatorilor lor, cercetatorul este de parere ca intr-o buna zi masinile vor purta intr-adevar razboaiele oamenilor, moment din care scenariul unei revolte poate nu s-ar mai dovedi la fel de utopic precum in prezent.

"Daca am invatat ceva din filmele SF, aceasta este ca intr-o zi omenirea va trebui sa infrunte si sa distruga amenintarea crescanda a robotilor", este de parere Wilson. In diferite lucrari de fictiune si pe marile ecrane am fost amuzati de scenarii vizand defectarea robotilor si pornirea unei rebeliuni a acestora. In aceste scenarii, robotii asalteaza specia umana fie din spatiu, fie evadeaza din laboratoare secrete sau chiar calatoresc inapoi in timp ca sa ne distruga. Astazi, intr-o forma ceva mai prietenoasa, oamenii de stiinta muncesc din greu pentru a aduce aceste creatii artificiale la viata. In Japonia, spre exemplu, mici roboti catifelati le aplica o mult apreciata terapie afectiva celor batrani, in timp ce copiii se bucura de jucarii robotizate care le zambesc sau de ingrijitoare-robot la gradinita, iar adultii apreciaza la teatru performantele robotilor actori (Atentie! Aceasta nu este fictiune). Momentan, totul pare foarte inocent. Si totusi, ar putea sa se insele atat de multi scriitori SF si scenaristi hollywoodieni care prevestesc o “ridicare” a masinilor? Un scepticism fanatic vizavi de aceasta ipoteza este riscant. Nu ar trebui, mai degraba, sa ne familiarizam cu cativa pasi esentiali referitori la cunoasterea “dusmanului”, evitarea si chiar combaterea lui?

Intre bine si rau

Orice tehnologie poate fi folosita atat in scopuri benefice, cat si malefice. Ca atare, oamenii se vor folosi de roboti atat pentru a se nimici intre ei, cat si pentru a se salva reciproc de la boli cu potential letal, din situatii primejdioase sau din orice altfel de dificultate. Dar o rascoala a masinariilor este ceva diferit, deoarece intr-o astfel de situatie, ele insele ar decide sa atace umanitatea. Scenariu putin plauzibil. Aspectul de baza pe care il implica o eventuala ofensiva a robotilor este problematica unei “IA (inteligenta artificiala) puternice” – adica crearea unei masinarii cu un nivel de inteligenta cel putin comparabil cu cel uman. Daca acest pas va fi facut, atunci se vor ridica multe intrebari, iar ramificatiile vor deveni uriase. Acest salt este insa foarte greu de intreprins si daca se va intampla, vor mai trece decenii.

In fictiune, un computer aflat in control isi dezvolta personalitatea si caracterul adesea spontan, fara prea multe explicatii logice sau stiintifice. In seria de filme “Terminator”, spre exemplu, reteaua Skynet deprinde inteligenta si vointa proprii ca prin magie, in urma unei erori de sistem. Nu exista in acest moment nimic care sa indice posibilitatea reala a unei asemenea intamplari, fara implicarea intensa a unora dintre cei mai inteligenti cercetatori de pe planeta.

O a doua conditie care trebuie indeplinita de masinariile “belicoase” si care este foarte putin probabil sa se intample, este ca o Inteligenta Artificiala omniscienta s-a decis subit ca vrea sa duca umanitatea la extinctie - cazul Matrix sau Dune (Jihadul Butlerian). De ce si-ar dori un intelect supraomenesc sa distruga cel mai interesant fenomen existent in Sistemul Solar si poate in Univers? Poti studia compozitia rocilor din centura de asteroizi si poti analiza toate ritualurile de imperechere ale fiecarei insecte, reptile, mamifer si pasari de pe planeta, dar - probabil - nimic nu se poate dovedi mai interesant decat fiintele umane. Un intelect supraomenesc le-ar vrea in preajma sa pe acestea.

Pe de alta parte, de cele mai multe ori omul nu este atat de priceput in a intrevedea rezultatele pe termen lung ale actiunilor sale. Facem, spre exemplu, lucruri ca introducerea de iepuri in Australia. Cineva a considerat ca vanatoarea de iepuri ar fi distractiva si atunci i-a dus in Australia, unde - in timp - s-au inmultit peste masura, au acoperit suprafete salbatice uriase si au dus la pierderea a nenumarate specii indigene. Suntem adesea martori neputinciosi ai fructificarii si scaparii de sub control a planurilor noastre. Prin urmare, s-ar putea naste anumite situatii si conjuncturi, aparute din limitele inteligentei omenesti, in care sa cream un soi de tehnologie robotica, apta sa ne scape din mana.

Razboiul incepe din bucatarie si dormitor

Atunci cand revolta se va declansa, mobilizarea robotilor s-ar putea realiza prin propagarea unui camp electromagnetic, care sa stimuleze un comportament ostil in orice instrument electric sau electronic automat. De aceea, primul val ofensiv pe care poate va trebui sa il infruntam si la care ar trebui sa ne asteptam va veni de la robotii cei mai apropiati de noi. Trebuie sa fim extrem de atenti la dispozitivele noastre robotizate si sa nu trecem cu vederea eventualele semne de nesupunere precum: lipsa brusca de interes pentru prestarea serviciilor firesti, disparitia inexplicabila, refuzul de a se stinge sau miscarile repetate cu nuanta violenta.

Un robot fara expresie faciala sau limbaj al trupului poate fi extrem de imprevizibil. Un aspirator robotizat s-ar putea repezi la picioarele proprietarului sau in incercarea de a-l ucide sau doar a-l… aspira. Secretul este sa nu te lasi luat prin surprindere. Sa fii constient de faptul ca ceva nu este in ordine chiar si cu o secunda inaintea unui atac, iti poate salva viata. Cu totii trebuie sa stim ca, in prezent, orice robot cu potential periculos care interactioneaza cu oamenii are montat, la vedere, un intrerupator de alimentare manual. Comutarea acestuia pe inchis il va opri din orice fel de activitate. Poti incerca intai sa ii dai comenzi robotului. Daca ezita supunerea, chiar si pe un ton politicos, ia masurile necesare. Odata stins, verifica-i memoria, scanandu-i-o, moment prielnic si pentru incarcarea programului antivirus in sistem.

Fiecare robot este special proiectat pentru un scop precis si ar trebui sa fie mereu ocupat indeplinindu-si sarcina. Este cazul sa devii circumspect daca un robot nu isi satisface menirea intocmai sau daca nu face nimic. Fie ca intentioneaza sau nu sa te raneasca, un robot defect poate fi foarte periculos. Verifica-l daca scoate scantei, daca are plasticul topit sau daca tremura in convulsii. Si pazeste-ti spatere, pentru ca este posibil ca micile sau marile mecanisme robotizate sa fie organizate si sa coopereze. Nu uita ca robotul la care te uiti ar putea fi parte a unei echipe mai mari sau ar putea fi controlat de la distanta.

Totusi, daca masurile de prevenire nu au dat roade si te gasesti in plina confruntare cu un robot care a apucat-o pe cai gresite, autorul cartii mizeaza pe faptul ca “senzorii sunt de departe cele mai vulnerabile si expuse regiuni ale celor mai multe asemenea masinarii”. Ca atare, daca trebuie sa “orbesti” un robot, o mana de praf, un pumn de noroi sau apa aruncata fix in senzorii sai ar trebui sa fie suficienta pentru a-l deruta. “Ii vine destul de greu unui robot sa-si stearga noroiul de pe ochi atunci cand are maini metalice sau in locul acestora, drujbe ori roti dintate”, scrie Wilson, intr-o nota amuzanta dar cu potential veridic.

Om versus Robot. Mai bine, fugi!

Daca te gasesti intr-o inclestare cu un robot, singura ta speranta este sa scapi de el. Un inamic robotic nu va face schimb de insulte si nici nu va putea fi intimidat in vreun fel. Trebuie sa te astepti la un atac direct si neintarziat, fara avertismente prealabile. Urmeaza regula eliberarii, pentru ca fiecare secunda petrecuta in apropierea unui robot ostil iti poate fura ani din viata – chiar pe toti. In cazul in care te gandesti sa te razboiesti cu un robot, tine mine ca, oricat ai fi de puternic, bratele iti vor fi de prisos intr-o inclestare de asemenea natura. Opteaza pentru un obiect ascutit si dur, cu care mai degraba sa impungi decat sa tai. Chiar si o simpla ranga iti poate salva viata, daca o infigi corect printre incheieturile unui robot. Dar in general, nu sta la bataie, un robot cu forma umanoida poate bloca si respinge cu mare eficienta orice lovitura, intorcand-o mult mai rapid si mai dur.

De asemenea, in cazul unei infiltrari sau evadari va trebui sa treci neobservat de filtrele de supraveghere ale robotilor. Cei mai multi roboti vor fi identificabili unii altora prin coduri incriptate. Deci cum ii vei convinge pe roboti ca esti format din circuite incalzite aflate sub o carcasa? Prefa-te defect. Un robot defect poate manifesta un comportament bizar si poate avea probleme de transmitere a identitatii. De asemenea, incearca sa-ti schimbi semnatura termica. Indeasa-ti o folie de aluminiu pe sub haine si aplica-ti noroi rece pe partile expuse ale pielii. Semnatura ta termica nu se va potrivi cu cea a unui robot sanatos, dar nici cu cea a unei fiinte umane. Scoate sunete. Un bip ocazional sau un carait ar trebui sa ajunga. Fa-l rapid si sugrumat. In plus, misca-te asemenea unui robot; daca nu o poti face ca unul in stare buna de functionare, fa-o ca unul defect, nu ar trebui sa fie prea greu sa-ti dai seama ce presupune asta. Daca esti confruntat, continua sa te deplasezi si nu te uita inapoi. Esti doar in trecere, asa ca ignora ceilalti roboti si prefa-te complet netulburat de mediu. Tine-ti capul in pamant si inainteaza cu pasi siguri si egali. Soarta intregii umanitati ar putea depinde de tine!

Suntem abia la inceputul secolului XXI, iar scenarii precum cel prezentat mai sus si premise escatologice bazate pe rascularea masinilor ni se par inca pur fictionale. Dar am ajuns sa ne gandim serios la ele dupa nici un secol de la aparitia termenului robot. Vom ajunge oare in secolul XXII fara sa avem la activ un razboi epic cu propriile noastre creatii?

In cadrul unei conferinte Google, Daniel H. Wilson isi prezinta principalele idei din lucrarea "How to Survive a Robot Uprising: Tips On Defending Yourself Against the Coming Rebellion".

Apocalipsa dupa Luna

2009-12-06T00:24:00.000-08:00

Cu 4,5 miliarde de ani in urma, in locul Pamantului si al Lunii se gasea o planeta tanara si ostila vietii. O coliziune uriasa cu un obiect de talia lui Marte avea sa-i modifice existenta pentru totdeauna. Cele doua corpuri s-au izbit puternic, s-au contopit, iar bucati din ele au fost proiectate la sute de mii de kilometri. In urmatoarele 10 milioane de ani rocile din jurul noului Pamant s-au grupat si au dat nastere singurului nostru satelit natural. Si totusi, cum ar fi fost daca istoria planetei noastre ar fi luat o cu totul alta turnura?

Misterele selenare

Coliziunea dintre proto-Pamant si corpul ceresc Theia pare a fi cifrul care deschide lacatul misterelor selenare. Aceasta ipoteza, formulata pe baza informatiilor stranse de astronauti in timpul programului Apollo, pare sa ofere cea mai buna explicatie pentru formarea Lunii. Simularile marelui impact n-au reusit deocamdata sa lamureasca pe deplin misterul. Cert e ca daca aceasta coliziune nu ar fi avut loc sau daca s-ar fi produs altfel, pamantenii poate nu ar mai fi cunoscut farmecul eclipselor totale de Soare sau poate chiar nu ar mai fi existat deloc...

Minidocumentar despre originea Lunii

Ce s-ar intampla daca Luna ar avea o masa de doua ori mai mica sau mai mare?

Rolul pe care il joaca Luna in viata planetei noastre este o intrebare pentru care cercetatorii nu au reusit inca sa formuleze un raspuns complet. Profesorul de astronomie Neil F. Comins de la Universitatea din Maine, SUA, crede ca o variatie semnificativa a masei Lunii „ar pune in pericol producerea eclipselor totale de Soare si ar face ca Pamantul sa fie populat cu creaturi cu o vedere nocturna mult imbunatatita sau, dupa caz, slabita”. O Luna cu masa de doua ori mai mica, deci cu un diametru redus cu aproximativ 20% in ideea in care densitatea corpului ceresc s-ar pastra, „ar permite doar producerea eclipselor partiale sau inelare de Soare, pentru ca niciodata Luna nu ar „acoperi” in totalitate steaua, daca distanta dintre cele doua corpuri s-ar conserva”, sustine profesorul american. Totusi, teoretic, daca satelitul ar fi mai putin masiv, el ar trebui sa fie pozitionat mai aproape de Terra, iar acest fapt le-ar da eclipselor totale de Soare sanse de producere, crede prof. Comins.

Dacă Luna ar fi „injumatatita”, ar exercita si o influenta mai mica asupra Pamantului, ceea ce s-ar traduce si prin maree de o mai slaba intensitate. „Tarmurile marilor si oceanelor ar fi mult mai line, pentru ca forta de eroziune a valurilor care se sparg de uscat ar fi mai mica”, afirma prof. Neil F. Comins. Desi pare nesemnificativ, acest fapt ar fi putut frana sau chiar stopa aparitia vietii, intrucat anumiti compusi organici care se crede ca ar fi contribuit la nasterea primelor creaturi nu ar mai fi trecut de pe uscat in mari si oceane. Daca ar fi ajuns totusi sa existe, vietatile planetei s-ar mai fi confruntat cu o amenintare: gravitatia Lunii influenteaza axa planetei, iar cu un satelit natural mai mic, Pamantul ar fi condamnat sa treaca prin schimbari relativ bruste ale climei; erele galciare si perioadele cu temperaturi foarte ridicate s-ar succeda la intervale mult mai mici de timp. O Luna „injumatatita” ar modifica pana si durata zilelor. Geologii cred ca daca satelitul nostru natural ar fi fost mai putin masiv, Pamantul nu si-ar mai fi incetinit atat de mult miscarea, iar zilele ar fi putut avea, astazi, 15 ore.

Pericolele nu ar fi fost la fel de mari insa daca in locul unui astru selenar mai mic am fi avut unul de doua ori mai mare. Adrian Sonka, specialist al Observatorului Astronomic "Amiral Vasile Urseanu" din capitala, crede ca viata nu ar fi fost amenintata. In acest caz pur ipotetic „centrul de masa al sistemului Pamant-Luna, centru in jurul caruia se rotesc cele doua corpuri, s-ar muta mai aproape de satelit. Acum, centrul este la aproximativ 1700 km sub scoarta terestra”. In opinia lui Sonka, „ar trebui ca masa Lunii sa creasca de peste 100 de ori pentru a vedea efecte puternice asupra vietii creaturilor de pe Terra”. Sistemul Pamant-Luna nu este intr-un echilibru perfect in acest moment. Astrul selenar este putin cam mare pentru distanta la care se afla de noi. Dar, natura are darul de a se „acorda” in timp. Luna se indeparteaza de planeta noastra cu 3,8 cm pe an, iar viteza de rotatie a Pamantului scade cu 17 microsecunde in aceeasi perioada. „Luna se va indeparta de Terra pana cand cele doua corpuri vor ajunge in rezonanta orbitala. Acest lucru se va intampla peste 50 de miliarde de ani, dupa care ar trebui ca ele sa isi arate aceeasi fata, rotindu-se cu aceeasi viteza. Luna se va invarti in jurul Pamantului in 47 de zile, fata de 29 in prezent”, explica Adrian Sonka.

Ce s-ar intampla daca Luna ar disparea?

Cum gravitatia Lunii influenteaza mareele oceanice si terestre, primul efect observabil in cazul disparitiei astrului selenar ar fi reducerea nivelului acestora cu doua treimi fata de acum. „Mareele ar continua sa existe, totusi, pentru ca si Soarele are o influenta asupra masei de apa”, spune Adrian Sonka. Prin disparitia Lunii, viata pe Pamant ar putea fi in pericol , pentru ca planeta ar trece prin schimbari rapide si prin inclinatii extreme. Adrian Sonka explica: „S-au facut calcule si s-a descoperit ca axa Terrei ar varia intre 0 si 85 de grade. Acum este inclinata la 23,44 grade si variaza intre 22,1 si 24,5 cu o perioada de aproximativ 42.000 de ani. Cum anotimpurile se produc ca urmare a inclinarii axei, daca aceasta ar varia mult, ar exista anotimpuri extreme: ecuatorul ar ingheta, ghetarii de la Polul Nord s-ar topi, iar tarmurile marilor s-ar modifica la intervale scurte de timp”.

Ar fi putut avea Pamantul doua sau mai multe Luni?

In urma marelui impact dintre proto-Pamant si Theia s-ar fi putut forma, pe langa Luna, si alti sateliti naturali, care ar fi rezistat milioane de ani sub aceasta forma. Teoria, propusa recent de cercetatorii americani Jack J. Lissauer (NASA) si John E. Chambers (Institutul Carnegie, Washington), sugereaza ca aceste corpuri ceresti, botezate „troieni”, ar fi fost prinse in punctele lagrangiene, regiuni in care campurile gravitationale ale Lunii si ale Pamantului se anuleaza reciproc. In timp, coordonatele punctelor in raport cu planeta noastra au suferit modificari, ceea ce a facut ca obiectele candva „prinse” in acestea sa devina afectate de gravitatie si, drept urmare, sa poata intra in coliziune fie cu Terra, fie cu Luna. O teorie spune ca un astfel de troian de 10 km diametru ar fi dus la disparitia dinozaurilor. Troienii nu ar fi putut influenta prea mult viata pe planeta noastra, sustine Adrian Sonka, de la Observatorului Astronomic "Amiral Vasile Urseanu": „Daca Pamantul ar fi avut mai multi sateliti, ar fi aparut modificari ale perioadei de rotatie a planetei si a inclinarii axei numai in cazul in care acestia ar fi fost masivi”.

Luna, corpul ceresc cel mai usor de observat de astronomii amatori

Luna este obiectul ceresc cel mai apropiat de Pamant si, pentru cei mai multi dintre noi, singurul caruia i-am putut vedea detaliile de suprafata, cum ar fi marile lunare sau regiunile luminoase din jurul unor cratere mari. Astronomul amator Florin Marc din Tirgu Mures spune ca satelitul nostru natural poate fi observat cu telescopul, cu luneta sau binoclul, dar si cu ochiul liber, insa „cu cat avem un aparat mai performant, cu un obiectiv mai mare, creste numarul detaliilor vizibile pe suprafata Lunii. Putem observa bine craterele lunare, muntii, marile si chiar crapaturi ale scoartei”.

Desi astronomii din Tirgu Mures au inceput anul trecut construirea unui telescop cu o oglinda de 37,4 cm diametru, care impreuna cu unul similar de la Timisoara ar fi cele mai mari din tara facute de amatori, pentru Florin Marc unul dintre instrumentele preferate de observare a cerului ramane banalul binoclu: „Poate oferi imagini de neuitat in cazul eclipselor de Luna! Este folosit in general de incepatori, dar este si preferatul astronomilor experimentati, datorita campului vizual generos. Marita cam de 10 ori, cum permit majoritatea binoclurilor din comert, Luna poate fi studiata destul de amanuntit”.

Nimic nu se compara insa cu prima fotografie realizata la ocularul telescopului. Spre deosebire de alte corpuri ceresti, Luna nu este pretentioasa si se lasa pozata cu mijloace simple: o camera de 3-4 megapixeli sau chiar un telefon mobil. „Cei cu foarte mult noroc pot fi chiar martorii caderii unui meteorit pe Luna, fenomen vizibil sub forma unui flash de scurta durata produs pe suprafata ei neluminata, intre faza de Luna Noua si cea de Luna Plina”, spune Florin Marc, premiat anul trecut la doua dintre categoriile Concursului National de Astrofotografie organizat de Societatea Astronomica Romana de Meteori.

FACTS

* Luna este cel de-al 5-lea satelit natural ca marime in Sistemul Solar. Masa ei este de 7,3477 × 1022 kg (0,0123 din cea a Pamantului).
* Distanta Pamant – Luna este de 363.104 km la perigeu si 405.696 km la apogeu.
* Pe Luna exista locuri romanesti: Craterul Haret (botezat dupa matematicianul si astronomul Spiru Haret care a obtinut doctoratul in astronomie la Paris cu teza “Asupra invariabilitatii axelor mari ale planetelor”), Craterul Bolyai (care poarta numele matematicianului transilvanean Janos Balyai, unul dintre intemeietorii geometriei neeuclidiene), Craterul Hermann Oberth (nascut la Sibiu, Oberth este considerat unul dintre cei trei parinti ai constructiei rachetelor si ai astronauticii) si Muntii Carpati.
* Fazele Lunii influenteaza comportamentul fiintelor, spune o teorie pseudostiintifica numita si “ipoteza transilvaneana”. Inainte ca medicina sa avanseze, chirurgii refuzau sa opereze cand era Luna Noua, pentru ca, spuneau ei, crestea riscul ca pacientul sa moara din cauza pierderii de sange. Legendele continua si in zilele noastre. In Marea Britanie, un sondaj de opinie a aratat ca numarul accidentelor rutiere creste cu 50% in timpul noptilor cu Luna Plina. In paralel, politia din Toledo, Ohio, SUA, a anuntat ca numarul infractiunilor este mai mare cu 5% cand satelitul natural al Pamantului ni se arata cel mai mult.
* In ianuarie 2004, la scurt timp dupa dezastrul navetei Columbia, George W. Bush, pe atunci presedintele al SUA, vorbea despre construirea une baze permanente pe Luna

Top 10 Crocodilieni fiorosi

2009-12-05T02:05:00.000-08:00

Crocodilii, monstri ancestrali si zeitati ale apelor, fiare cumplite care cutreiera deopotriva fluviile si lacurile tropicale, scufundandu-se si in subconstientul nostru precum o ancora atavica care ne aminteste de vremurile de demult, cand tremuram la orice clipocit de apa. Crocodilienii au stapanit planeta inca de acum 220 milioane ani, vanand de la stramosii dinozaurilor pana la oamenii din zilele noastre. Secretul lor rezida in propriul design si in infatisare, ramase neschimbate de-a lungul timpului. Sa-i cunoastem, asadar, pe cei mai teribili crocodilieni de ieri si de azi!

10. Rhamphosuchus crassidens

Acum cateva milioane de ani, mai precis in perioadele Miocenului si Pliocenului, in locul unde astazi este peninsula Indiana, haladuia prin ape cel mai mare membru al familiei gavialilor care a trait vreodata. Se inrudea cu gavialii actuali de care il deosebeau doar talia sa impresionanta si forma botului asemanatoare unui cioc. De altfel, numele sau stiintific de Rhamphosuchus se traduce prin “crocodilul cu cioc”. Giganticul gavial arhaic atingea o lungime record de 15-18 metri, dupa cum certifica paleontologii care i-au analizat fosilele.

Forma ciocului sau, foarte asemanatoare cu a gavialilor actuali, sugereaza ca Rhamphosuchus era o reptila acvatica specializata in prinderea diverselor specii de pesti stravechi care alcatuiau peste 90% din dieta acestui pradator superspecializat. Analizele ADN au relevant ca giganticul mancator de peste era indeaproape inrudit cu gavialul (Gavialus gangeticus) care mai supravietuieste azi doar in cateva rauri si lacuri din India si Nepal.

9. Ceratosuchus burdoshi

Paleontologii il considera “Crocodilul cu coarne”, singurul de acest fel dintre crocodilienii fosili. Ceratosuchus a fost un aligatorid primitiv care traia in lacurile si raurile din centrul Americii de Nord de astazi, in perioada Paleocenului si Eocenului. Paleontologul William Bartels a descoperit in anul 1984 resturi fosile care contineau cranii, mandibule si placi osteoderme din regiunea cervicala care apartinusera unui aligator fosil cu infatisare stranie. Craniul sau prezenta deasupra orbitelor doua protuberante in forma de coarne, formate din expansiunile osoase crescute in partea occipitala a craniului si orientate in sus.

Paleontologii considera ca straniile excrescente aveau un rol de identificare si recunoastere sociala, Ceratosuchus fiind o specie de reptila care traia in grupuri mari, de-a lungul surselor de apa. Ceratosuchus mai prezenta o adapatare unica printre toti crocodilienii, fie ei fosili sau actuali. Dintii sai din partea posterioara a maxilarelor, turtiti si rotunjiti, avand forma unor masele primitive, erau folositi pentru sfaramarea scoicilor si melcilor acvatici, care constituiau principala sursa de hrana a acestei specii astazi disparuta.

8. Mekosuchus

Crocodilienii din genul Mekosuchus prezinta o serie de insusiri unice printre rudele lor. Astfel, erau singurii crocodilieni complet terestri, adaptati la o viata care excludea totalmente mediul acvatic. Faceau parte intr-o subfamilie proprie, Mekosuchinae si traiau in Australia si insulele Pacificului de Sud in perioadele Miocenului si Ecocenului.

Au existat 4 specii: Mekosuchus inexspectatus, kolpokasi, sanderi si whitehunterensis. Toate prezentau o dentitie adaptata hranirii cu moluste. Specia Mekosuchus kolokasi a supravietuit pana acum 3.000 de ani pe insulele Efate si Vanuatu. In momentul in care primii oameni au colonizat aceste insule din Pacificul de Sud, stranii crocodilieni de pamant, adaptati mersului in viteza si alergarii, au fost vanati pana la extinctia totala, intrucat aveau o talie de maximum 2 metri lungime si nu prezentau periculozitate pentru primele echipe de vanatori samoani care i-au intalnit.

7. Aligatorul american (Alligator mississippiensis)

Cel mai mare membru al familiei aligatorilor traieste si astazi in numar mare in zonele subtropicale mlastinoase din sud-estul Statelor Unite ale Americii, indeosebi in Florida, Louisiana, South Carolina, Georgia, Alabama, Mississippi, Arkansas, Texas si Oklahoma. Aligatorii se hranesc in special cu pesti, pasari de apa, broaste, serpi, testoase si mamifere. Aligatorii de talie mare sunt capabili sa ucida si pume sau ursi negri americani, dupa cum certifica unele cazuri. Cu toate ca un exemplar adult este perfect capabil sa omoare un om, aligatorii se tem de oameni si cauta sa-i evite, neconsiderandu-i printre prazile lor obisnuite. In acest sens, apare o statistica de anul trecut conform careia din 275 de atacuri ale aligatorilor, doar un numar de 17 s-au dovedit a fi fatale pentru oameni.

Aligatorii au in spate una din rarele povesti de succes ale unei specii care se afla candva in pericol de disparitie si care, datorita masurilor de protectie adecvate, a reusit sa isi revina in mod spectaculos. Pe langa alte diferente de ordin fiziologic care-i separa de crocodili, aligatorii au un temperament mult mai bland si tolerant decat al crocodililor. Cu toate ca cel mai mare aligator avea o lungime de 5,8 metri, adulti din acesta specie masoara astazi, in general, intre 2,7- 3,4 metri.

6. Crocodilul Cubanez (Crocodylus rhombifer)

Crocodilii din arhipelagul Cubei alcatuiesc, probabil, cea mai interesanta specie dintre toti crocodilienii actuali. Din nefericire, ei fac parte dintr-o specie periclitata, ocupand cel mai mic habitat dintre toate speciile de crocodili. Astazi, se intalnesc doar in mlastina Zapata din nordul Cubei si in mlastina Lanier din Insula Juventud. Arealul lor istoric se intindea, insa, pana in Bahamas si Insulele Cayman.

Spre deosebire de rudele lor, crocodilii cubanezi au cea mai intensa coloratie a epidermei, solzii cei mai aspri si mai proeminenti, precum si picioare neobisnuit de lungi si puternice pentru un crocodil. Rhombifer este cel mai inteligent crocodil, detinand si recordul celei mai agresive si violente specii de crocodil din intreaga lume. Mai mult decat atat, o colonie de crocodili cubanezi dintr-o gradina zoologica din Gatorland, Florida, a demonstrat tipare de comportament de vanatoare in haita, fapt de asemenea unic printre rudele sale. Asta in conditiile in care este un crocodilian de talie mica, care in general nu depasesc 3,5 metri in lugime. Se estimeaza ca, astazi, mai supravietuieste un efectiv de circa 3.000 – 6.000 de exemplare.

5. Crocodilul de apa sarata (Crocodylus porosus)

Gigantul lumii reptiliene din prezent este si pradatorul suprem de-a lungul intinsului sau areal care ocupa Australia, Indonezia, Malaezia, Peninsula Indochina si coasta de est a Indiei. Este capabil sa vaneze prazi variate de la pesti mici si pasari de apa, pana la marele bivol salbatic indian. Crocodilul de apa sarata ramane unul dintre cei mai periculosi dusmani naturali ai omului. In mediul acvatic, Porosus este capabil sa inoate la fel de bine ca un delfin.

Trebuie amintit ca acesta specie este singura dintre toti crocodilienii actuali care e capabila sa traiasca deopotriva in apele sarate ale oceanelor si in cele dulci ale raurilor si mlastinilor. Un mascul adult poate depasi lejer lungimea de 6 metri, impartind titlul de cel mai mare crocodil cu crocodilul de Nil. Exista un caz documentat in care un crocodil de apa sarata a ucis un armasar de tractiune in greutate de o tona, in mai putin de un minut. Datorita faptului ca traieste in zone dens populate, acest crocodil este responsabil de cele mai multe atacuri asupra omului dintre toate speciile actuale de crocodili.

4. Crocodilul de Nil (Crocodylus niloticus)

Denumirea sa ne face sa credem ca aceasta specie traieste indeosebi in fluviul Nil. Nimic mai fals. Crocodilul de Nil se intalneste in majoritatea lacurilor, mlastinilor si raurilor din Africa, cu exceptia deserturilor Sahara, Namib si Kalahari. Exemplarele care traiesc in rauri si fluvii au un colorit mai deschis, cu nuante mai contrastante decat cele care-si duc viata in lacuri si mlastini. Este un pradator redutabil si periculos, care manaca orice, de la pesti si scoici, la zebre, bivoli si chiar lei si leoparzi. Conform datelor semnalate de celebrul expert in viata crocodililor, Dr. Brady Barr, un crocodil adult musca cu o forta uluitoare de 22 kN, ceea ce il face vietuitoarea cu cea mai puternica muscatura dintre toate animalele din prezent.

Crocodilul de Nil atinge o lungime medie 3,5-5 metri si o greutate de circa 500 kilograme, pentru un mascul. Cel mai mare crocodil de Nil vanat vreodata, a fost un mascul impuscat in Tanzania, care avea o lungime de 6,45 metri si o greutate de 1090 kilograme. Cel mai mare crocodil de Nil in viata este (celebrul) Gustave, un monstru de 6,7 metri lungime, care traiesste in malstinile din Burundi. Responsabil de moartea a zeci de localnici si creditat ca a ucis chiar un hipopotam, Gustave a fost vedeta a numeroase documentare... precum si a unor incercari nereusite de a fi capturat viu. Gustave a fost vazut ultima oara cand se bronza nestingherit la soare pe plajele raului Ruzizi, in luna ianuarie a anului curent.

3. Sarcosuchus imperator

Este un crocodilian disparut care trait in perioada Cretaciului timpuriu, in raurile si lacurile Africii de pe atunci. A fost unul dintre cei mai mari crocodilieni care a vietuit vreodata, impartind tronul in egala masura cu teribilii Deinosuchus si Purussaurus. Intre anii 1997-2000, o echipa de paleontologi condusa de expertul Paul Sereno a descoperit in desertul Sahara cel mai mare si mai complet schelet de Sarcosuchus. Avea o talie dubla comparativ cu cei mai mari crocodilieni de astazi. Un exemplar adult de Sarcosuchus dezvolta o lungime de circa 12 metri si o greutate de pana la 8 tone! Asta in conditiile in care Sarcosuchus crestea pe toata durata vietii sale, asemenea crocodilienilor din zilele noastre.

Daca pana de curand se credea ca Sarcosuchus era un adevarat calau de dinozauri, noile analize ale fosilelor sale indica cu totul altceva. Astfel, in ciuda taliei respectabile, Sarcosuchus era - de fapt - un mare pescar, botul sau prezenta aceleasi caracteristici cu ale gavialului, ruda sa de astazi, un alt crocodil specializat in prinderea pestilor. In sprijinul acestor presupuneri vine si craniul sau care prezinta niste falci impresionante, dar subtiri si lungi, care nu ar fi putut rezista zbaterilor unui dinozaur. Sarcosuchus ramane totusi cel mai mare crocodil pescivor care a trait vreodata, precum si singurul crocodilian disparut caruia i-a fost descoperit scheletul complet.

2. Purussaurus brasiliensis

In timpul unor sapaturi fosilifere in santierul Solimones din jungla amazonina, o echipa de paleontologi a dat peste resturile unui crocodilian absolut enorm. Era anul 1982, ramas in istoria paleontologiei drept anul in care s-a descoperit, probabil, cel mai infiorator dintre toti crocodilii. Studiile anterioare au relevat, totusi, ca magnificul Pursussaurus nu era chiar un crocodil, ci mai degraba un stramos indepartat al caimanilor din zilele noastre . Craniul acestui monstru absolut din perioada Miocenului avea o lungime de 1,5 metri, de unde rezulta ca mandrul posesor al acestuia avea o lungime de 12 metri.

Se cunosc putine lucruri despre viata si obiceiurile sale, cercetatorii estimand ca era un ucigas de temut, putine animale reusind sa scape din falcile sale de cosmar. Mamifere mari, broaste testoase, chiar si alti crocodili cadeau des prada atacului fulgerator al lui Purussaurus. Cercetatorii care i-au studiat cu atentie craniul si dintii, avanseaza ideea ca monstrul a fost probabil creatura cu cea mai puternica muscatura care a trait vreeaodata pe Terra. Pana la descoperirea de noi fosile, Purussaurus ramane cel mai mare rival al regelui Deinosuchus.

1. Deinosuchus rugosus

Ocupantul locului intai este tot un crocodilian fosil, un adevarat abator cu falci si un mare dusman al dinozaurilor. Deinosuchus rugosus a trait acum circa 70 milioane ani in perioada Cretacicului, cand ingrozea dinozaurii care se aventurau in preajma raurilor si lacurilor din America de Nord. Atingea o lungime de 12-15 metri si o greutate de 8-9 tone. Infatisarea sa era asemanatoare cu a crocodililor de astazi, Deinosuchus parand cumva o copie gigantica a acestora. Avea o durata de viata de 60-70 ani, similara cu a crocodilienilor moderni. Dintii sai, adevarate pumnale zdrobitoare, impodobeau o pereche de falci capabile sa atinga forta uluitoare de 18.000 newtoni, atunci cand crocodilul suprem musca cu toata puterea dintr-un dinozaur imprudent, prada sa favorita.

Nici macar Tyrannosaurus rex nu avea o arma atat de puternica. De fapt, toti cercetatorii cad de acord asupra faptului ca regele dinozaurilor carnivori s-ar fi aflat in pericol de moarte, daca indraznea sa se apropie de un lac in care pandea Deinosuchus. Nici talia sa impresionanta, nici caracterul sau agresiv nu l-ar fi scapat pe regele tiran din gura de cosmar a celui mai teribil crocodil. Distributia fosilelor sale sugereaza ca Deinosuchus prefera habitatul estuarelor, comportament similar cu al crocodilului de apa sarata din zilele noastre. Probabil ca imensul crocodil se aventura si in oceane in cautare de prada, atunci cand dinozaurii erau constienti de prezenta sa si evitau raurile. Datele obtinute sugereaza ca Deinosuchus era pradator alfa in regatul sau, un exemplar adult fiind la adapost de atacurile oricarui dinozaur carnivor. Crocodilul suprem a disparut cu mult timp inainte de aparitia omului, schimbarile climatice, coroborate cu lipsa prazii, ducand probabil la extinctia unuia dintre cele mai impresionante animale de prada care au trait vreodata.

Top 10 cei mai veninosi serpi din lume

2009-12-03T06:52:00.000-08:00

Sarpele! De departe, cel mai temut si demonizat animal. Timp de milioane de ani, grupa serpilor s-a tarat lubric, sasaind incolo si incoace, inspaimantadu-i pe cei slabi de inger laolata cu ignorantii care cred si astazi ca toti serpii sunt veninosi, deci trebuie omorati, iar daca, Doamne Fereste! te musca vreun un sarpe, urmeaza implicit vizita Doamnei cu Coasa. Pentru linistea si siguranta tuturor, va anunt ca viperele, singurii serpi veninosi din Romania, nu se compara nici in gluma cu cei mai duri serpi ai lumii. Respectivii sunt reptile atat de periculoase incat pentru veninul unor astfel de specii nu s-a descoperit inca antidot. Pe cei mai veninosi dintre veninosi vi-i prezint in topul de mai jos.

10. Vipera Mortii (Acanthopis antarcticus)

In ciuda denumirii sale stiintifice, vipera mortii nu are nicio legatura cu Antarctica. In schimb, reputatia sa se ridica pe deplin la inaltimea numelui sau comun: cu adevarat sarpele din poseta Doamnei cu Coasa.

Este un sarpe scurt, gros si indesat precum un carnat otravitor. Creste pana la 1,7 m lungime, pe solzi are un model cenusiu maroniu-negricios, iar laturile corpului ii sunt delimitate de cate o banda deschisa la culoare. Capul este si el gros si scurt, de forma triunghiulara. Este mai lat chiar decat gatul, ingustandu-se spre bot; coada este surpinzator de subtire si ascutita.

Vipera mortii traieste in zonele aride din Australia, unde pandeste mici vertebrate, broaste si soparle. Evident, odata muscata, victima mai merge 2-3 pasi, dupa care se prabuseste rapusa fulgerator de cocktailul veninos injectat in trup. Acanthopis antarcticus este un pradator viclean care se ascunde printre fruze, asteptand ca prada sa se apropie de ea. Vaneaza de obicei noaptea. Dupa sezonul de imperechere, viitoarea vipera-mama se retrage intr-o vizuina, unde naste circa 20 de pui vii echipati deja cu un venin la fel de toxic ca al parintilor.

O doza de doar 10 mg de venin din glandele viperei mortii este suficienta pentru a ucide un om, iar reptila injecteaza de regula 180 mg de saliva mortala intr-o singura muscatura! Veninul ei contine neurotoxine care duc la paralizia aparatului respirator in mai putin de 6 ore de la data muscaturii.

9. Sarpele Boomslang (Dispholidus typus)

In privinta acestui sarpe, natura a aratat pur si simplu ca este sexista. In timp ce Dl. Boomslang se lafaie intr-o haina de solzi de culoare verde orbitor punctata ici colo de pete armonioase negre, D-na Boomslang are o haina modesta, cenusiu-maronie, in tonuri posace . In schimb, intreaga familie Boomslang poseda un venin extrem de periculos.

Pe langa acest aspect, serpii Boomslang au o dexteritate incredibila in copaci si arbusti, locul lor favorit de vanatoare. Au o coada prehensila (care are capacitatea de a apuca) cu ajutorul careia pot sta agatati de o creanga pana cand identifica nefericita prada. Partea anterioara a corpului este lasata sa atarne precum o creanga de copac care deseori induce in eroare pasarile, reptilele si rozatoarele.

Traiesc in padurile africane, sus, in coronamentul copacilor, la adapost de dusmani. Primavara, Dl si D-na Boomslang se imperecheaza, apoi fructul amorului serpesc se concretizeaza in 10-14 oua depuse intr-o scorbura de copac. Peste 2-3 luni, micii Boomslang eclozeaza pregatiti pentru o lume arboricola.

Sarpele Boomslang are coltii cu venin atasati spre cerul gurii. Este un sarpe cu comportament timid, dar care v-a pedesi orice incercare de a-l lua in mana, calca pe el sau ameninta in orice fel. Veninul sau este foarte toxic, o doza de doar 0,0002 mg este suficienta pentru uciderea pasarilor si rozatoarelor cu care se hraneste . Daca o persoana este muscata de un Boomslang, are ceva sanse sa scape, deoarece coltii sarpelui, situati in cerul gurii, nu apuca sa descarce o doza mortala. Oricum, veninul este alergic pentru majoritatea oamenilor, asa ca nu este nevoie de o doza mare pentru a parasi acesta lume…

8. Sarpele Coral (Micrurus fulvius)

America de Nord este patria viperelor crotali, serpi mari, cu colti imensi, agresivi si veninosi. Cu toate acestea, nicio specie de crotal nu are un venin la fel de puternic precum cel al sarpelui coral, cel mai periculos animal care traieste pe continentul Nord American.

Pentru multi herpetologi, sarpele coral este specia cu cel mai frumos colorit dintre toti serpii lumii. Solzii sai sunt pictati alternativ cu rosu, galben si negru, dupa cum aminteste si un cantec-avertisment al copiilor amerindieni « Rosu, galben, negru este moartea, prietene ».

Sarpele coral atinge o lungime de circa 1,5 m si traieste la umbra frunzelor din padurile umede. Este o reptila cu un mod de viata preponderent terestru si semiterestru ducand o existenta nocturna, insa fiind deseori activ si in zori sau seara. Din cele 5-7 oua depuse de femela, peste 60 de zile apar puii cu un colorit la fel de strident precum cel al adultilor.

Este un mare canibal, in afara de soparle, pasari mici si broaste, sarpele coral atacandu-si deseori proprii semeni. Veninul sau neurotoxic este deosebit de puternic, dar spre norocul oamenilor, acesti serpi injecteaza rareori cantitati care sa provoace moartea unui om. Muscatura este nendureroasa, locul inflamandu-se usor. Simptomele includ greata, ameteli, voma, salivatie abundenta si dificultati in respiratie. Cateodata apare si paralizia. Brrrr…

7. Vipera cu solzi aspri (Echis carinatus)

Ocupanta locului sapte este o vipera mica de desert cu o reputatie atat de teribila incat beduinii o considera animalul de casa al Satanei . Solzi ei sunt ascutiti, din acest motiv, cand vipera se taraste, se aude un zgomot sinistru, specific si inconfundabil. Are un bot scurt si niste falci umflate de imensele-i glande veninoase. In schimb, are un colorit placut cu un model roboidal de-a lungul corpului.

De obicei, este activa ziua, dar in zonele desertice iese la vanatoare doar noaptea. Este neinfricata si extrem de agresiva, atacand la cea mai mica provocare din partea omului sau a dusmanilor sai naturali. Isi desfasoara existenta de temut in zonele cu soluri nisipoase si stancoase din Africa, India si Orientul Mijlociu.

In luna februarie, viperele cu solzi aspri intra in frenezia imperecherii, rezultatele aparand sub forma a 12-15 pui la fel de rai precum parintii. Odata iesita la vanatoare, acesta vipera de desert nu cruta nimic - soareci, sobolani, centipede, soparle, chiar si scorpionii intra pe lista sa de bucate. Ghinionul sau este reprezentat de talie: fiind un sarpe relativ mic, cade deseori victima serpilor mai mari precum kraitul si boa de nisip.

In privinta oamenilor, lucrurile stau in defavoarea speciei noastre. Veninul viperei cu solzi aspri este un adevarat acid lichid. O singura muscatura provoaca distrugerea globulelor rosii din sange, lichefierea peretilor arteriali si scaderea brusca a presiunii sangelui. Moartea survine in urma hemoragiei interne coroborata cu atacul de cord. Doamna cu coasa vine in maxim 24 ore de la data muscaturii. Parol!

6. Sarpele de mare cu cioc (Enhydrina schistosa)

Aici avem de-a face cu un sarpe care de milenii a ales sa traiasca in apele marilor si oceanelor, hranindu-se preponderant cu peste. Spre deosebire de rudele sale mitice, care atingeau 20-30 metri lungime, sarpele de mare cu cioc masoara o lungime maxima de doar 1,2 m, dar ucide cateva mii de oameni anual. De care va este mai frica?

Infatisarea sa deosebit de placuta este in antiteza totala cu reputatia-i sumbra. Are un corp comprimat lateral pentru a inota mai bine, culoarea sa are diverse nuante de galben, verde si gri, dungate cu negru. Spre deosebire de serpii terestri, are ochii asezati in crestetul capului, orientati inainte, nu inspre lateral.

Toate ca toate, dar hai sa vedem care este caracterul acestui sarpe adaptat la zonele litorale. Aici avem surpriza sa descoperim o reptila extrem de agresiva pe care evolutia intr-un mediu cu mare, soare si caldura nu a imblanzit-o deloc. Cercetatorii ne spun ca este printre cei mai agresivi serpi din lume. Are o pereche de colti la fel de lungi precum cei de sarpe tigru, capabili sa perforeze fara probleme orice tip de costum de scafandru. De altfel, cu inzestrarea sa naturala fatala, sarpele de mare este responsabil de multe cazuri tragice in care a atacat fatal, neprovocat scafandri sau simpli inotatori. La fisa sa de prezentare mai trebuie amintit ca 90% dintre oamenii muscati de el nu au mai prins ziua urmatoare…

Il intalnim in apele calde ale Oceanului Indian, din Golful Persic pana pe coastele Australiei. Naste 4-11 pui vii dupa o gestatie de 3-4 luni. Veninul sau are un pronuntat efect neurotoxic.

5. Sarpele tigru (Notechis scutulatus)

Iata un sarpe mai gros si mai solid decat insasi teribila vipera a mortii! Sarpele tigru din sudul Australiei poate atinge 2 metri in lungime, o dimensiune considerabila pentru un sarpe veninos. Are o infatisare placuta, dublata insa de o reputatie ingrozitoare. Cu toate acestea, este un sarpe relativ timid.

Istoria trista a coabitarii sale cu oamenii este cauzata exclusiv de cei din urma. In toate cazurile de atac ale sarpelui tigru oamenii au campat cu corturile in zonele nepotivite, l-au calcat din gresala, copii l-au provocat cu bete sau pietre, iar betivii sau grupurile de tineri teribilisti au vrut sa-si arate curajul prinzandu-l cu mainile goale. Evident ca si-au aratat curajul pentru ultima oara. Datorita secarii mlastinilor si dezvoltarii agriculturii, serpii tigrii isi vad habitatul distrus si ajung sa intre in contact tot mai des cu oamenii.

La ora mesei, Notechis scutulatus se comporta ca un oportunist care nu refuza o broasca, soparla, pui de pasari sau soareci. Este precum un razboinic care refuza sa se predea, in ciuda inaintarii agresive a omului in habitatul sau, sarpele tigru nu isi imputineaza populatiile. Din aceasta cauza, este cel mai intalnit sarpe veninos din Australia. Apropo de venin, sarpele tigru musca des oamenii, iar veninul sau are un puternic efect neurotoxin care ataca in cateva secunde sistemul nervos. Pazea!

4. Taipanul (Oxyuranus scutellatus)

Nu va ganditi la personajul din cartile lui James Clavel. Domnul cu solzi aici de fata, pe numele sau corect Taipanul de Coasta, este un individ mult mai periculos decat cel din paginile romanelor de aventuri. Domeniul unde imparateste este tot Australia, tara unde intalnim cei mai veninosi serpi din lume. Aici, il intalnim din nordul statului Queensland pana la fluviul Murray.

In general, are o culoare placuta in nuante de verde deschis pana la maroniu inchis, unele exemplare fiind complet negre. Este un sarpe solid, masculii atingand o lungime de pana la 3 metri. Actioneza ziua, la lumina soarelui, neavand multi dusmani naturali. In salbaticie, prefera sa vaneze mamifere marsupiale, sobolani sau iepuri. Cercetatorii cred ca acesta este motivul principal pentru care taipanul a dezvoltat un venin atat de puternic, mamiferele aparandu-se mai violent decat pasarile sau reptilele.

Femela de taipan depune pana la 20 de oua din care, peste circa 65 de zile, vor ecloza niste copii miniaturale si mortale ale parintilor. Veninul de taipan este extraordinar de puternic, avand un efect neurotoxic atat de puternic incat paralizeaza intregul sistem nervos al omului muscat. Simptomele de dinaintea mortii includ voma, paralizia flacida si intr-un final paralizia respiratorie care incheie orice socoteala cu lumea celor vii.

3. Kraitul malaez

Iata ca am ajuns si la micul sarpe veninos de care se temeau pana si cobrele, sarpe portretizat atat de bine de maestrul Kipling in Cartile Junglei. Ati ghicit! Este vorba de krait.

Este un sarpe foarte frumos, colorat alternativ in galben si negru. Dar nu va lasati pacaliti, sub acesta infatisare candida, in ciuda taliei mai mult decat modeste (atinge doar 1 metru), se ascunde un ucigas care face mai multe victime umane decat toti tigrii, leoparzii si elefantii din Asia, lasand cu mult in urma serpi mai celebri precum cobrele sau pitonii.

Kraitul este cu siguranta cel mai agresiv sarpe veninos din lume. Spre deosebire de alti serpi care musca o singura data dupa care dispar, micul krait musca de mai multe ori, pentru a fi sigur, si intotdeauna fara a-si avertiza victimele prin sasait sau alte posturi de amenintare. Muscatura este nedureroasa, oamenii neobservand de cele mai multe ori ca au fost muscati. Cele mai multe victime sunt din mediul rural, deoarece kraitul cauta adapostul oferit de asezarile umane din apropierea junglelor. Din acesta cauza, multe decese nu ajung sa fie raportate corespunzator autoritatilor, situatie care duce in cele din urma la cresterea numarului de morti.

Prazile sale favorite constau in alte specii de serpi. In prezent, nu se cunosc date despre inmultirea kraitilor in salbaticie. Este inarmat cu un venin neurotoxic a carui compozitie chimica este asemanatoare celui de cobra, doar ca veninul kraitului este mult mai puternic. Paralizia, urmata de moarte, survine intr-un interval de timp care variaza de la cateva minute la 2-3 ore, depinde de cantitatea de venin injectata.

Pana in prezent, nu exista un vaccin care sa invinga veninul de krait. Chiar si cu tratamente antivenin moderne, circa 50% din totalul muscaturilor se dovedesc fatale.

2. Sarpele Brun (Pseudonaja textilis)

Iata unul dintre cei mai agresivi serpi ai Australiei. Adultii au un colorit brun uniform, in timp ce puii au capetele negre si numeroase pete roscate pe abdomen. Constient parca de puterea mortala a arsenalului ascuns in colti, sarpele brun are un comportament increzator in sine si sfidator la adresa omului sau a altor dusmani.

Poate atinge o lungime de 2 metri. Nu are nicio frica, nicio temere, iesind la vanatoare ziua in amiaza mare sau in noaptea cea mai adanca. Cei mai multi serpi bruni se intalnesc in provincia Victoria, unde detin recordul victimelor umane. La vanatoare dovedeste o preferinta deosebita pentru soparle. Victimele mor in 1-2 secunde dupa ce au fost muscate. Sarpele brun este deosebit de mobil si iute in miscari.

Conform regretatului expert in reptile, Steve Irwin, avem de-a face cu sarpele responsabil de cele mai multe decese umane din intreaga Australie. Chiar si puii sai au un venin indejuns de puternic pentru a ucide un om adult in cateva secunde. Otrava din coltii Pseudonaja textilis contine neurotoxine foarte concentrate, precum si componenti anticoagulanti. Un sarpe brun are suficient venin pentru a ucide zilnic aproximativ 200 de oameni…

Comparativ cu majoritatea serpilor veninosi care fug atunci cand intalnesc un pericol, sarpele brun iese bataios la atac fara a arata nici cel mai mic semn de teama in fata oamenilor.

1. Sarpele vajnic (Oxyuranus microlepidotus)

Acesta si nimeni altul este reptila care detine titlul de cel mai veninos sarpe al lumii. Uitati-va bine la el si daca o sa-l vedeti vreodata in realitate, atunci fie ca intre voi si sarpele vajnic sa se afle peretele protector al terariului.

Este una din cele doua specii de taipan care populeaza Australia. In timpul iernii australe, are culoarea maroniu inchisa, iar vara este masliniu patat. Atinge dimenisuni medii de circa 1,7 metri lungime. Iese la atac dimineata devreme si seara, imediat dupa apusul soarelui. Este cunoscut si sub numele de taipan de vest, datorita raspandirii sale in partea central-vestica a Australiei.

Norocul oamenilor de pe aceste meleaguri este ca sarpele vajnic nu are temperamentul coleric al kraitului, sarpelui brun sau al viperei mortii. Cu toate acestea, nu avem de-a face cu vreun bonom cu solzi. Oxyurans microlepidotus sunt cunoscuti pentru dispozitiile nervoase si pot lovi repetat atunci cand se simt provocati. Sunt reptile ovipare, femela depunand 9-12 oua.

Prazile sale sunt formate exclusiv din mamifere, precum micile rozatoare sau marsupiale australiene. Ucide cu o singura muscatura, apoi se retrage asteptand ca prada sa moara. Totul dureaza cateva secunde, dupa care sarpele vajnic se infrupta cu victima sa. O singura muscatura din partea taipanului suprem contine suficient venin incat sa ucida 100 de oameni sau 250.000 de soareci. Iar sarpele este in stare sa muste de zeci de ori in decursul unei singure zi. Acelasi venin este de 400 de ori mai toxic decat cel al crotalilor si de 50 de ori mai puternic decat al cobrelor. Bine ca traieste doar in Australia!

Top 10 experimente care au schimbat lumea

2009-12-02T09:03:00.000-08:00

Pentru oamenii de stiinta, experimentele sunt testul de pe urma al realitatii, intrucat, acolo, in laborator, ei au puterea de a confirma sau de a infirma toate ipotezele legate de nasterea, natura sau evolutia Universului. In urma experimentelor stiintifice, s-au distrus mituri, s-au dezlegat mistere, s-au produs supertehnologii si, in cele din urma, perceptia noastra asupra vietii, asupra realitatii si asupra a ceea ce suntem s-a modificat.

1796. Edward Jenner si vaccinarea

La sfarsitul secolului al XVIII-lea, Lady Mary Worthley Montagu, sotia unui diplomat turc, aducea in Anglia vestea ca pe continentul asiatic unele persoane expuse variolei au devenit imune la aceasta boala. Tot mai multi medici au inceput sa le inoculeze bolnavilor cantitati infime de tesut infectat cu variola, pentru a-i imuniza. Metoda s-a dovedit buna, cu toate ca una din opt persoane tratate astfel murea.

Edward Jenner, un medic din Gloucestershire, si-a pus problema altfel. Pe 14 mai 1796, el a inserat material infectat cu variola taurinelor intr-o taietura de pe bratul lui James Phipps, un baietel de 8 ani. Dupa 10 zile, Phipps s-a trezit cu febra usoara si pustule - semne caracteristice variolei. Jenner a continuat sa "infecteze" baietelul cu cantitati infime de variola, pana cand acesta s-a vindecat complet. Tocmai avusese loc prima vaccinare din istorie.

1857. Gregor Mendel si genele

In forma ei originala, teoria evolutionista a lui Darwin a folosit multe ipoteze speculative, intrucat savantul era nedumerit el insusi de modul cum se transmit caracteristicile unei specii de la o generatie la alta. In 1857 insa, in urma unei serii de experimente efectuate asupra plantelor, calugarul austriac Gregor Mendel a gasit raspunsul mult asteptat. Mendel a aratat ca fiecare planta-parinte contribuie in mod egal la trasaturile mostenite de urmasi.

Observatia cruciala a lui Mendel a fost insa aceea ca trasaturile nu se amesteca intre ele, ci raman distincte: plantele inalte sau cele pitice produc mostenitori care "cad" in una din cele doua categorii, mai degraba decat intre ele. Acest fapt a demonstrat existenta unor pachete discrete, denumite mai tarziu gene, care integreaza caracteristicile speciei. Din nefericire, importanta descoperirilor lui Mendel nu a putut fi apreciata si fructificata cu adevarat decat in secolul XX.

1860. Pasteur si microbii

In ciuda convingerii, generale pe atunci, ca viata se iveste in mod spontan din materie moarta (de exemplu, din carne putrezita), chimistul francez Louis Pasteur credea mai degraba ca acest fapt se datoreaza microbilor invizibili - germenilor - din aer. Pentru a-si demonstra teoria, el a introdus bucati de carne fiarta in mai multe sticle etanse, cu gatul in forma de S. Conform vechii teorii, in cateva zile, formele de viata ar fi trebuit sa apara in mod miraculos din carnea astfel depozitata. Totusi, dupa luni de asteptare, nu se intamplase nimic, iar pentru Pasteur devenise clar ca fierberea carnii avusese drept efect distrugerea germenilor prezenti in aceasta

Sustinatorii aparitiei spontane a materiei vii au incercat sa dea vina pe fierberea prealabila a carnii, care ar fi distrus misterioasa "forta vitala" necesara aparitiei vietii. Pasteur a taiat gaturile catorva sticle si a asteptat. Conform vechii teorii, nimic nu ar fi trebuit sa se intample din moment ce, prin fierbere, "forta vitala" disparuse. Curand, insa, carnea a putrezit, deoarece microbii din aer primisera cale libera spre aceasta.

1877. Experimentul Michelson-Morley

Daca conduci de-a lungul unei sosele cu 70 km/h si o masina vine spre tine cu aceeasi viteza, care este viteza insumata a celor doua vehicule? Simplu: 140 km/h. Tine de logica, nu-i asa? Inca din anul 1887, doi fizicieni americani, Albert Michelson si Edward Morley, au aratat ca aceasta logica nu se aplica si razelor de lumina. Cei doi se straduiau sa detecteze existenta "eterului", o substanta despre care credeau ca se afla in intregul Univers si permite luminii sa circule prin spatiu.

Cum cautarea a ramas fara rezultat, Michelson si Morley au ajuns la concluzia ca lumina are intotdeauna aceeasi viteza, independent de miscarea unui observator fata de aceasta. Concluzia lor i-a facut pe unii cercetatori sa priveasca rezultatele cu scepticism, considerand ca miscarea Pamantului in spatiu ar fi alterat structura atomica a echipamentului utilizat. Albert Einstein, pe atunci tanar functionar la un birou de patente din Elvetia, credea ca detine cheia dilemei. El a argumentat ca viteza luminii nu este una obisnuita, ci o constanta universala, aceeasi pentru oricare observator. De unde s-a nascut celebra formula E=mc2.

1888. Heinrich Hertz si undele radio

In 1888, o scanteie a palpait intr-un laborator intunecat din Germania, gata pregatita pentru a impulsiona inceputul unei revolutii tehnologice de o amploare fara precedent. Heinrich Hertz, 31 de ani, fizician la Institutul Tehnic din Karlsruhe, tocmai construise un circuit electric capabil sa produca scantei. Cativa metri mai incolo, intr-un colt al laboratorului sau, un dispozitiv receptor le capta, prin fenomenul de inductie.

Hertz descoperise astfel existenta unor unde invizibile, de natura electromagnetica, in stare sa calatoreasca cu viteza luminii chiar si prin aer. Prezise matematic de catre fizicianul James Clerk Maxwell, cu 15 ani inainte de a fi descoperite de Hertz, aceste unde au devenit baza comunicatiilor radio si TV din prezent.

1919. Arthur Eddington si confirmarea gravitatiei

Pe 7 noiembrie 1919, Albert Einstein a aflat ca a devenit, peste noapte, cel mai important om de stiinta al lumii moderne. Presa din intreaga lume a facut publice rezultatele unui experiment care demonstra ca teoria sa despre gravitatia generala a inlocuit vechea teorie a lui Newton. Conform enuntului lui Einstein, gravitatia este rezultatul curbarii spatiului si timpului, fapt ce modifica traiectoria razelor de lumina care trec prin apropierea oricarei mase solide.

Arthur Eddington, astrofizician la Universitatea din Cambridge, a probat teoria lui Einstein masurand efectele curbarii luminii prin intermediul stelelor vizibile in timpul eclipsei solare din luna mai a anului 1949. Teoria lui Einstein prezicea o deviere a drumului luminii de la sursa de doua ori mai mare decat cea prognozata de teoria lui Newton.

1942. Enrico Fermi si prima reactie nucleara in lant

In urma cu 60 de ani, ideea de a extrage energie din atomi era considerata absurda chiar si de catre unii dintre cei mai mari savanti ai lumii, inclusiv Einstein. Dar asta nu avea sa mai dureze mult. Intr-o friguroasa zi de decembrie 1942, fizicianul italian Enrico Fermi de la Universitatea din Chicago termina constructia primului reactor atomic. De forma sferica, deloc estetic, Chicago Pile 1 (CP-1) continea tone de grafit si uraniu radioactiv, alaturi de bare din cadmiu, pe post de elemente de control. Ansamblul era astfel construit incat sa absoarba neutronii emisi in cascada de atomii de uraniu, ceea ce declansa reactia in lant.

Cand Fermi a cerut ca barele de cadmiu sa fie extrase incetul cu incetul, astfel incat neutronii sa fie in stare sa sustina producerea reactiei in lant, imensul reactor a inceput sa produca energie. Fermi a lasat reactorul sa functioneze asa timp de patru minute si jumatate, dupa care l-a oprit. Desi reactorul a produs doar o jumatate de watt, cantitatea i-a fost suficienta lui Fermi pentru a demonstra ca reactia in lant exista si ca poate fi controlata. Experimentul lui a dus lumea in era nucleara.

1944. Oswald Avery si structura ADN

Biologii Francis Crick si James Watson sunt creditati ca fiind cei care au descoperit "secretul vietii", explicat de structura ADN din celulele vii. Inceputul, insa, avusese loc mai devreme, prin experimentele efectuate de Oswald Avery si de colegii lui de la Universitatea Rockefeller din New York. Ani la rand, comunitatea stiintifica evitase studiul structurii ADN, considerand aceasta structura prea simpla pentru a putea descrie impresionanta diversitate a vietii.

Majoritatea savantilor erau convinsi ca purtatoarele informatiei genetice sunt de fapt proteinele. Avery si grupul sau au demonstrat ca acestia se insala. Avery a evidentiat faptul ca, o data cu transferul ADN-ului de la un microb la altul, se transfera si caracteristicile acestuia. Crick si Watson au decis continuarea experimentelor lui Avery, iar rezultatul le-a adus un Premiu Nobel.

1961. Stanley Milgram testeaza obedienta

In luna iunie a anului 1961, un articol aparut in revista New Heaven Register din Connecticut, SUA, ii invita pe cititori sa ia parte, in calitate de subiecti, la un experiment pentru mai buna intelegere a mecanismelor memoriei. Articolul nu dadea insa de banuit asupra adevaratei intentii a tanarului de 27 de ani Stanley Milgram, profesor de psihologie la Universitatea Yale. Cei recrutati au fost introdusi intr-o incapere in care aveau sa fie martorii unui spectacol inedit: un om fusese impanzit cu electrozi capabili sa provoace socuri dureroase. Subiectilor li s-a cerut sa-i puna acestuia intrebari aflate pe o lista dinainte stabilita si sa-i administreze "elevului" cate un soc electric la fiecare raspuns gresit. In acest scop, s-a utilizat o consola prevazuta cu comutatoare care aplicau tensiuni de la 15 la 450 de volti.

Desi separati printr-un perete, participantii la experiment puteau auzi strigatele de durere ale celui examinat, ca raspuns la socurile electrice pe care le primea de fiecare data cand dadea un raspuns incorect. Cand tipetele acestuia s-au intensificat, multi dintre recruti au inceput sa protesteze; totusi, la insistentele responsabilului de experiment, 65% dintre ei i-au administrat "elevului" tensiunea maxima, fapt care a facut ca tipetele sa se transforme intr-o tacere terifianta. Recrutilor li s-a dezvaluit adevarul abia la sfarsitul experimentului: de cealalta parte a peretelui se aflase un simplu actor, care nu patise nimic. Milgram a demonstrat astfel ca oamenii obisnuiti sunt capabili de abuzuri la adresa unei persoane nevinovate, atata timp cat se supun unei autoritati care isi asuma intreaga responsabilitate.

1997. Wilmut si clonarea

In februarie 1997, pe prima pagina a ziarelor de pe intregul mapamond, aparea fotografia lui Dolly - copia genetica perfecta a unei oi, obtinuta de catre un grup de cercetatori de la Institutul Roselin din Scotia, in frunte cu Ian Wilmut, prin utilizarea ADN-ului extras dintr-o singura celula. Cateva luni mai tarziu, aceiasi savanti dezvaluiau crearea a doua noi clone, Molly si Polly, al caror ADN fusese modificat pentru a purta o gena umana menita sa produca in laptele celor doua oi un agent de coagulare a sangelui, indispensabil in vindecarea hemofiliei.

Cum supravietuim Apocalipsei? 5 obiecte pe care trebuie sa le avem la indemana

2009-11-28T00:24:00.000-08:00

Fie ca va veni din cer, fie de pe Pamant, catastrofa cosmica sau accident provocat chiar de oameni, un dezastru global, survenit brusc, ar putea fi o buna aproximare a Apocalipsei prezise de textul biblic. Vine o cometa, pica un asteroid, cineva face o criza de dementa si apasa pe “acel” buton pe care n-ar trebui niciodata sa apese… probabil ca pericolele sunt chiar mai multe decat ne imaginam si atunci, ce ne ramane de facut?

Sa plangem? Total neconstructiv. Sa radem? Sigur, cu Apocalipsa, oricum ar fi sa fie ea, nu-i de glumit, dar umorul e o "arma" care si-a dovedit puterea si eficacitatea in mii de ani, presarati cu sute de mii de dezastre mai mari ori mai mici, abatute asupra oamenilor. Dar, in afara de a face bancuri, ce mai putem face in eventualitatea unei astfel de intamplari groaznice?

Pornind atat de la inclinarea noastra de a glumi pe seama pericolului, cat si de la nevoile fundamentale ale oamenilor, redactorii publicatiei Popular Science au imaginat - mai in gluma, mai in serios - trusa de supravietuire in caz de cataclism major: cinci obiecte - nu mai multe - care, daca ne-ar fi la indemana, ar putea fi de mare ajutor in cazul in care ceva groaznic se abate asupra Terrei sau chiar numai asupra unei regiuni mai restranse a ei . Daca e regiunea in care locuiesti chiar tu… poate n-ai sa mai ai timp sa te gandesti singur ce sa iei inainte sa fugi din casa si sa te refugiezi unde-oi putea. Asa ca… ia astea cinci lucruri si descurca-te cum poti!

5 instrumente pentru a supravietui Apocalipsei

Aer respirabil

Daca, in urma unui impact devastator de orice soi, este distrusa o uzina chimica, aerul din apropierea ei ar deveni, cu mare probabilitate, otravitor. Si, cum uzinele chimice sunt destul de raspandite, iar multe toxine au neplacuta proprietate de a putea fi cu usurinta dispersate pe distante mari de catre curentii de aer, ne trebuie un echipament de protectie. Solutia Popular Science: o masca de gaze prevazuta cu un filtru care tine la distanta amoniacul, clorul, pulberile toxice…

Modelul propus - Advantage 420 Half Mask Respirator - are un mecanism foarte simplu de fixare, ca s-o puteti pune repede pe cap (ca doar nu va puteti tine respiratia nu stiu cat) si se gaseste in trei marimi diferite, ca sa se potriveasca pe orice capatana.

Hrana si adapost

Forta - fizica si morala -, rabdare si noroc; daca le ai pe astea, tot ce-ti mai trebuie sunt niste scule bune, un "utilaj" minim cu care sa poti incropi un refugiu si ceva de mancare.

Un briceag multifunctional ar fi o optiune foarte buna, iar daca vreti ceva mai "profi" - o multiunealta smechera, ca asta din poza, Leatherman Super Tool 300, cu clesti, lame taioase, pila, mini-fierastraie… in fine, 19 unelte diferite adunate intr-un singur manunchi. Daca nici cu astea nu faceti nici o treaba, inseamna ca sunteti chiar neajutorati si degeaba ati avut noroc si ati supravietuit cateva zile dupa Apocalipsa: selectia naturala tot o sa va rada din schema.

Apa potabila

Totul a sarit in aer, continutul retelei de canalizare s-a dus direct in cursurile de apa, s-au deversat fel de fel de mizerii peste tot, asa ca apele din jur sunt mai poluate decat au fost vreodata - desi era destul de rau si inainte. Ce-i de baut… pardon, de facut? Fara apa nu putem trai, deci ne trebuie ceva cu care sa o decontaminam, curatand-o macar de agentii patogeni care misuna prin ea si dintre care unii ne-ar putea veni de hac in mai putin de 48 de ore.

Metoda ieftina, dar laborioasa - mai ales cand n-ai de nici unele: fierberea apei (daca aveti in ce, la ce etc.) Alta propunere? Iata, scump, dar rapid si eficient: CamelBak All Clear UV Water Purification System, un dispozitiv portabil, avand incorporat in capacul etans un bec special, cu lumina ultravioleta, care distruge in 80 de secunde bacterii, virusuri si protozoare. Functioneaza cu o baterie care se reincarca prin miscare, asa ca nu stati degeaba in timp ce razele UV se lupta cu microbii, ci alergati, cel mai bine dupa un animal comestibil (sau din calea unuia care va considera el pe voi comestibili !!!) Oricum miscarea prinde bine, ca sa va sa va mentineti in forma (fiindca, dupa Apocalipsa, treaba cu supravietuirea celui mai apt o sa fie mai valabila ca oricand).

Energie electrica

In caz de Apocalipsa de orice origine, sunt mari sanse ca sistemele de alimentare cu energie sa fie la pamant - si la propriu, si la figurat. Presupunand ca soarele mai straluceste inca (daca n-a fost intunecat de un strat gros de cenusa, cum ar fi cazul unei ierni nucleare, de exemplu), un dispozitiv care converteste energia solara in energie electrica poate fi de ajutor, in prima urgenta, pentru a capata lumina (probabil ca inca nu stiti sa faceti focul frecand doua bucati de lemn, desi n-ar fi stricat sa invatati) si alimenta niste alte dispozitive consumatoare de curent, pe care eventual le-ati avea asupra voastra.

Cu SunNight Solar BoGo SN-3, o ora de incarcare la soare egal 15-40 minute de utilizare. Situatia devine cu adevarat naspa grava daca nu mai vine destula lumina de la Soare; atunci chiar ca trebuie sa va apucati numaidecat sa frecati lemnele alea, fiindca dureaza ceva timp pana se aprind. N-o sa capatati electricitate, dar o sa aveti macar caldura si lumina.
sunnightsolar.com

Contactul cu alti oameni

Nici nu va dati seama cat e de necesar pana cand nu ramaneti fara el. Cum luati legatura cu alti supravietuitori, atunci cand retelele de telefonie mobila s-au dus naibii? Un telefon cum e Motorola Clutch i465 s-ar putea sa fie de folos, deoarece are incorporat un dispozitiv tip walkie-talkie, cu ajutorul caruia se poate comunica prin radio cu telefoane similare aflate pe o raza de 10 km. Mda, telefoane similare… deci ar trebui sa ne inzestram tot neamul cu asa ceva?

Dintre comentariile utilizatorilor referitoare la articolul din Popular Science, cele mai interesante s-au dovedit cele privind obiectele pe care fiecare martor al Apocalipsei le-ar lua cu el daca ar fi silit sa se refugieze. Ideile au variat: o pusca de vanatoare, o sticla plina cu whisky…

Cea mai stranie zona din Sistemul Solar

2009-11-23T04:58:00.000-08:00

Toti suntem familiarizati cu faptul ca Sistemul Solar este o grupare cosmica elicoidala, cu un miez incandescent, Soarele, in jurul caruia orbiteaza noua planete, intre care se numara si Pamantul. La fel de bine cunoscuta, dar mai putin popularizata este prezenta in componenta Sistemului Solar a centurii Kuiper, care il incadreaza dincolo de frontiera orbitelor planetare. Aceasta este similara cu centura de asteroizi, dar de 20 de ori mai larga si de pana la 200 de ori mai masiva. Asemenea centurii de asteroizi, este formata mai ales din corpuri mici, ramasite ale formarii Sistemului Solar cu un continut ridicat de volatile inghetate precum metan, amoniac si apa. Luata in ansamblu, centura Kuiper este in sine o entitate misterioasa, iar analizata fragmentat, ofera reale chestiuni de dezbatere si controversa.

Cea mai rapida centrifuga

Planetele minuscule si celelalte corpuri care alcatuiesc centura Kuiper din jurul Sistemului nostru Solar au reprezentat dintotdeauna un grup cosmic misterios, insa acum astronomii au descoperit in randul lor ceva despre care cred ca ar putea fi cel mai ciudat obiect din aceasta parte a galaxiei.

Descoperita la data de 28 decembrie 2004, catalogata EL61 si denumita “Mos” (Craciun) pentru un timp, micuta planeta cunoscuta acum sub denumirea de “planeta pitica Haumea”, dupa zeita hawaiiana a fertilitatii, are o circumferinta egala cu cea a lui Pluto si o treime din masa acesteia, dar este formata asemenea “unui mingi uriase de rugby”, conform declaratiei lui Mike Brown de la Caltech, unul dintre astronomii care au studiat-o.

De la forma sa, pana la sateliti, Haumea este un corp ciudat, insa un obiect celest care ar putea dezvalui cateva lucruri interesante despre istoria coliziunilor din Sistemul Solar, precum si despre aspectul primordial al centurii Kuiper, care este situata dincolo de orbita lui Neptun, cea mai indepartata planeta a Sistemului Solar.

Atunci cand astronomii au identificat pentru prima oara Haumea, au remarcat o alternare cu aproximativ 25% a luminozitatii ei – cand mai stralucitoare, cand mai stinsa – o data le fiecare doua ore. Daca Haumea ar fi fost rotunda, acest lucru ar fi insemnat, cel mai probabil, ca obiectul face o miscare de revolutie la doua ore, o viteza incredibila care – teoretic – ar dezintegra-o, este de parere acelasi Mike Brown. Ca atare, astronomii au determinat ca este mai probabil ca Haumea sa fie alungita si sa aiba o rotatie completa la fiecare patru ore, ceea ce ii acorda totusi fara probleme titulatura de corp cu cea mai mare viteaza de rotatie din Sistemul Solar.

Forma neobisnuita a planetei este tocmai rezultatul rotirii sale. Din cauza fortei centrifuge, planeta este atrasa spre exterior in zona ecuatorului, formand o protuberanta. Pamantul insusi are o versiune mai putin pronuntata a acestei protuberante din acelasi motiv. Rotirea hiperactiva a lui Haumea inseamna ca daca o creatura sau orice fel de obiect ar sta pe suprafata sa, ar infrunta o gravitatie foarte diferita de cea de pe Pamant. In primul rand, ar fi retinuta cu o forta mult mai mica; cu cat planeta se roteste mai repede, cu atat tendinta de a te dezlipi de solui ei creste.

Satelitul surpriza

Dar forma asemenatoare cu cea a unei mingi de rugby pe care o are aceasta planeta si viteza rotirii ei nu sunt singurele bizarerii constatate. Humea are in vecinatatea sa si un satelit foarte neobisnuit.

Este cunoscut faptul ca unele dintre obiectele care intra in componenta centurii Kuiper au un satelit care le orbiteaza, considerat in multe cazuri a fi un corp de dimensiuni mai mici, capturat de forta gravitationala a obiectului superior. Dar se pare ca nu este si cazul lui Hi’iaka, satelitul lui Haumea, pe care oamenii de stiinta il considera prea mic pentru sa se numara printre obiectele capturate. Mai mult chiar, componeneta acestuia este formata in proportie de peste 90% din apa inghetata.

S-a dovedit ca existenta lui Hi’iaka s-ar potrivit scenariului unui corp care a lovit Haumea si a imprastiat resturi inghetate pe orbita acesteia. Haumea este suficient de mare incat sa faca o diferentiere a elementelor, asemenea Pamantului, astfel incat componentele mai dense si mai grele sa se situeze in zona miezului, iar cele mai usoare, in special gheata, sa ramana la suprafata. Asadar, urmand acest calapod de analiza, atunci cand planeta a fost acrosata de un alt corp, obiectele imprastiate au fost mai mult gheata pura de pe suprafata sa.

Marea coliziune

Observarile ulterioare ale lui Hi’iaka au ajutat la determinarea orbitei sale si au dezvaluit o noua surpriza: un al doilea satelit, denumit de astronomi Namaka. Niciun alt obiect din centura Kuiper nu mai este cunoscut sa posede mai mult de un singur satelit. Namaka este un alt produs al coliziunii care a ciobit Haumea, cel mai probabil candva in perioada de inceput a istoriei Sistemului Solar, in urma cu 4.5 miliarde de ani.

Coliziunea suspectata le spune astronomilor lucruri interesanta despre inceputurile centurii. Haumea este un obiect destul de mare si a fost, cel mai probabil, lovit de ceva de dimensiuni asemanatoare. Dar “obiectele mari sunt destul de rare” in acest context, dupa cum spune Mike Brown si de aceea, lovitura a fost ori una intamplatoare, ori centura Kuiper avea la inceputuri, in alcatuirea sa, mai multe corpuri mari decat exista in prezent.

Astronomii nu au idee ce s-ar fi putut intampla cu aceste obiecte, daca ele s-au dezintegrat ca urmare a unor coliziuni sau daca au disparut prin alte mijloace. Hi’iaka si Namaka nu sunt, totusi, singurii produsi ai suspectatei ciocniri; fragmente mai mici decat ele s-au rupt de asemenea din planeta pitica, stabilindu-se pe orbite asemanatoare de-a lungul centurii Kuiper. Acest scenariu face ca Haumea sa fie un nume foarte adecvat: Haumea este numele zeitei hawaiiene a fertilitatii si a nasterii, precum si mama multor altor zeitati hawaiiene, inclusiv a Hi’iakai si a Namakai, care s-au nascut ca bucati rupte din ea.

Cuburi de gheata

Brown si colegii sai au descoperit zece dintre cele mai mari fragmente din Haumea, imprastiate prin centura Kuiper si le-au denumit dupa alti vlastari ai zeitei. Cu siguranta si altele vor aparea sau au fost deja descoperite fara sa li se cunoasca originile. Descoperirea acestor mici resturi rezultate in urma coliziunii planetei Haumea este o oportunitate rara, acest lucru nemaiputand fi realizat nicaieri in Sistemul Solar.

Studierea fragmentelor si a distribuirii lor va face lumina nu numai asupra ciocnirii care a rupt Haumea, dar i-ar putea ajuta pe oamenii de stiinta sa inteleaga mai bine si alte coliziuni asemanatoare, precum cea care a condus la crearea Lunii din Pamantul primordial, eveniment ale carui urme sunt demult pierdute.

In situatii ca aceea, bucatile dispar cu totul, ceea ce face ca Haumea sa fie cel mai bun pariu in intelegerea altor acrosari cosmice. Aceste “cuburi mari de gheata”, asa cum le descrie Brown, reusesc, in plus, sa dezminta o notiune luata in considerare in trecut despre natura centurii Kuiper. Astronomii au crezut ca praful din aceasta regiune ar cuprinde orice obiect si i-ar masca adevarata forma si suprafata. Dar aceste fragmente arata ca niste “cuburi de gheata frumoase”, este de parere Brown. Aceasta descoperire sugereaza ca atunci cand suprafetele obiectelor din centura Kuiper sunt observate, astronomii pot presupune fara teama ca privesc suprafetele propriu-zise ale obiectelor si nu praful. In ceea ce priveste motivul pentru care praful nu a acoperit cuburile de gheata, atat Brown cat si colegii sai se abtin sa pretinda ca l-ar cunoaste.

Si mai multe mistere

In ciuda descoperirilor recente, destule aspecte raman misterioase in ceea ce priveste Haumea. Forma sa, de exemplu, nu este cunoscuta cu exactitate si nici despre structura ei interna nu se stie nimic precis. Astronomii stiu ca are un miez pietros, dar nu sunt siguri daca si acel miez are sau nu un interior metalic. O metoda de stabilire a acestui lucru ar putea fi studierea eclipselor de pa Haumea cauzate de satelitii sai; un miez de fier ar cauza anumite schimbari are timpilor acestor eclipse datorita atractiei sale mai mari.

Brown si colegii sai planuiesc sa observe aceste fenomene cu ajutorul telescoapelor de pe Pamant, in urmatorii ani. Aceasta activitate ii va ajuta pe experti sa estimeze cu o mai mare precizie si masa planetei. O observare speciala va fi facuta cu ajutorul innoitului Telescop Spatial Hubble, in numai cateva saptamani de acum. Hubble va urmari o ocultare a celor doi sateliti ai lui Haumea, un eveniment ce se intampla o singura data in 300 de ani.

Momentul trecerii unuia dintre sateliti prin dreptul celuilalt se stie ca dureaza aproximativ cinci ore. Cu ajutorul observarii precise a lui Hubble, suprapunerea va putea fi surprinsa cu o precizie de cateva secunde. Acest lucru le va spune cu exactitate cercetatorilor unde anume pe orbita lui Haumea se afla cei doi sateliti. Asemenea observari nu pot fi realizate in cazul altor obiecte din centura Kuiper – Haumea este un caz special, este singura care permite astfel de monitorizari.

Bursucii agresivi africani – Huligani pe patru labe

2009-11-23T03:50:00.000-08:00

Cine ar fi crezut vreodata ca titlul de “Cel mai curajos animal din lume” conform specialistilor si parafat de prestigioasa Guiness Book of Records apartine unui…bursuc? Nu-i asa ca v-ati gandit ca purtatorul acestui titlu trebuie sa fie o fiara cumplita ? Vreun tigru, urs, gorila, bivol, crocodil sau macar un pit-bull dintr-o linie de lupta? Ei bine, Natura in nemarginirea ei a decis ca cea mai agresiva si darza creatura sa fie un animal care cantareste maximum 14 kilograme la maturitate. Greutatea unui mascul solid de ratel!

Un golan in alb si negru

Pe buna dreptate acum, oricat de mult veti cauta nu veti gasi un animal la fel de dracos, dur, lacom si rezistent precum acest mandru reprezentant al familiei mustelidelor - clasa de mici animale carnivore care grupeaza laolalta toti dihorii, jderii, nevastuicile, hermelinele, nurcile, bursucii si vidrele din lume. Avem deci de a face, la prima vedere, cu un bursuc, dupa cum suna numele sau cel mai raspandit. Stiintific vorbind, Mellivora capensis, denumirea sa din tratate zoologice se traduce prin -"Mancatorul de miere din zona Capului". Dar vajnicul carnivor de categorie mica este beneficiarul unui adevarat bagaj de nume, toate cu trimitere directa la caracterul si obiceiurile sale. Bunaoara, datorita pasiunii sale neostoite pentru mierea si larvele albinelor, in unele parti ale lumii i se spune bursuc melivor. Sud-africanii il cunosc sub titulatura afrikaans de ratel, iar zoologii din toata lumea s-au decis sa-i zica bursuc agresiv african. Denumire cam lunga ce-i drept dar care cuprinde principala sa caracteristica alaturi de locul de bastina. Cu toate acestea, ratelul traieste si intr-o buna parte din Asia de sud-vest. Arealul complet al acestor mici criminali cuprinde toata Africa sub-sahariana din Maroc si Algeria pana la Capul Bunei Sperante. Desi este un animal adaptat de minune mediului arid-desertic, cercetatorii au fost uimiti sa-i descopere prezenta in padurile ecuatoriale din Zair sau in desertul Namib. Urmele bursucului de fier au fost observate si la inaltimi de peste 4.000 de metri in Muntii Bale din Etiopia. Din Delta Nilului, bursucii melivori au cucerit toata Asia de sud-vest pana in junglele umede din statutul indian Assam. In tot acest teritoriu imens, bursucii agresivi populeaza indeosebi zonele de savana, campie arida sau munti.

Constitutia fizica a micului infractor o aminteste pe cea a unui culturist altoit cu soldat din Legiunea Straina, totul indesat in trupul unui carnivor de categorie usoara. Cumva, in proportii si talie sunt asemanatori bursucilor europeni, intalniti inca si in Romania. Dar la o privire mai atenta deslusim infatisarea unui atlet violent asemanator mai degraba cu glutonul sau Diavolul Nordului, ruda sa mai mare. Sunt solid construiti de Natura, sub haina alb-negru este ascunsa o masa de muschi impresionanta ancorata de oase masive. Ghearele si falcile sunt proportional mai mari decat restul trupului. De fapt, in urma cercetarilor demarcate de prestigiosul Scientific American, a reiesit ca bursucul agresiv este proportional cu talia sa, cel mai curajos animal de pe Terra. L-au ajutat sa obtina acesta performanta raportul corp-gheare alaturi de comportamentul sau natural extrem de violent. In plus, este echipat cu niste canini disproportionat de mari, mai lungi si mai solizi decat coltii oricarui rotweiller. Colti care impodobesc niste falci capabile sa sfarame oase fara probleme.

Un alt punct forte in arsenal este reprezentata de pielea deosebit de rezistenta si elastica. In special pe gat, epiderma este foarte groasa si laxa, orice caine care il insfaca de gat nu prinde decat un colac de piele cauciucata. Bursucul mai are capacitatea de a-si roti corpul in piele cand este muscat, pentru a ajunge la randul sau cu coltii infipti in partile sensibile ale dusmanilor. Niciun caine nu-l poate invinge intr-o lupta dreapta, dupa cum au experimentat primii colonisti buri care au organizat lupte intre rateli si bulterrieri sau caini de paza din rasa Boerboel. De fapt, amatorii de asemenea distractii sangeroase au realizat repede ca daca nu intervin la timp pentru a opri lupta, cainele va fi grav ranit, in timp ce mica fiara se lupta in continuare vie si nevatamata. Ansamblul bursucului violent se intinde pe o lungime de 60-102 cm, la care este atasata drept bonus modest, o coada mica de 15-30 cm… Bursucii masculi sunt mult mai mari si mai puternici decat femelele. Daca o bursuca cantareste intre 5-10 kg, partenerul sau de viata atinge si 14, dupa cum am mai amintit… Dar cel mai izbitor aspect pentru un necunoscut care vede un ratel este insasi blana acestui animal. Pare un animal pe care Natura l-a imbracat direct de la second-hand… Are un colorit unic in lumea animala, blana sa aspra, dezordonata si ciufulita este albicioasa pe crestetul capului, gat, trunchi si coada, de parca Creatorul i-a tras o mare bindinea de var pe deasupra trupului. Restul e colorat intr-o nuanta de negru cenusiu-murdar. Haina sa are rol dublu, tinand cont ca golanul lumii animale traieste in zone foarte calduroase si este activ inclusiv ziua cand temperaturile sar de +45 grade Celsius. Nici canicula cea mare nu-i vine de hac!

Culoarea alba a partii superioare a corpului are rol de a respinge caldura si radiatiile solare care altfel i-ar fi fatale bursucului. Al doilea rol este acela de avertizare. Selectia naturala a decis ca animalele otravitoare, periculoase sau foarte agresive, sa aiba un colorit strident cu rol de avertizare. In cazul ratelului, Natura a fost mai mult decat inspirata…

Muscaturi sub… centura

"Dupa puiul de ratel/ Sa nu dai cu bolovanel/ Ca daca-l vei nimeri/ Vai de c…e tale va fi…"

Bursucii agresivi sunt demonii nelinistiti ai desertului, dupa cum aminteste folclorul arab. Fie zi sau noapte, nu conteaza, activitatea micului criminal incepe imediat de cum se trezeste. Inca din acel moment este stapanit de o foame macinatoare. Mirosul sau este foarte dezvoltat, fiind principala sa arma in nesfarsitele-i peregrinari dupa prada. Nu exista ghinion mai mare pentru nefericitele victime decat acela de a avea un ratel pe urmele lor. Aceasta deoarece mini-fiara este mai tenace decat un bullterrier si mai devreme sau mai tarziu se va ospata cu vietatea lipsita de noroc. Are o lista de bucate foarte mare chiar pentru un animal pradator, cercetatorii descoperind peste 60 de specii de animale care-i cad prada. Baza o fac reptilele si mamiferele. In rest, sub coltii sai sangereaza fara deosebire, soareci, gerbili, porci spinosi, iepuri, dihori, pui de vulpe, sacal, pisica de desert si chiar vitei de antilope mari precum kudu sau gnu. Ouale si puii de pasari sunt alte delicatese cu care se infrupta ratelul, deoarece micul pachet de muschi cu colti si gheare este un catarator dibace. Daca a descoperit o ferma de gaini, atunci bursucul intra in extaz! Sigur va gasi el o cale de intrare… Daca nu, isi va face una (merita amintit ca un ratel dintr-o gradina zoologica din Marea Britanie a evadat din imprejmuirea sa cu toate ca gardul era prevazut cu o platforma betonata la baza sa), iar un bursuc agresiv intr-o ferma de gaini echivaleaza cu o drujba vie aruncata intre pasarile domestice!

Broastele sunt delicatese foarte cautate, la fel si scorpionii sau ouale de crocodil. Soparlele de orice forma si marime sunt binevenite la masa sa, au fost documentate cazuri cand a reusit sa ucida varani care aveau dublul marimii sale sau crocodili de 1 metru lungime. Dar febletea sa culinara o reprezinta serpii, serpii veninosi daca se poate. Daca a intalnit o cobra, un sarpe mamba sau o vipera pufaitoare, reptila veninoasa poate sa-si ia linistita Adio de la viata. Ramane antologica scena filmanta de doi naturalisti care au surprins un bursuc hamesit botezat Kleinman. Ratelul a dat peste o vipera pufaitoare care tocmai prinsese un soarece de desert cu care intentiona sa se ospateze, ei bine Kleinman a izbit-o peste cap atat de tare de i-a sarit, literalmente, soarecele din gura. Inainte sa se dumireasca cercetatorii, ratelul a inghitit intr-o clipita rozatoarea, dupa care, nesatul fiind, a atacat direct sarpele.

Ce tactici de intimidare, ce fente, eschive si trucuri cum folosesc mangustele care lupta cu serpi veninosi. Nimic din toate acestea. Kleinman a fost muscat serios de vipera pufaitoare inainte sa o prinda in gheare si sa-i zdrobeasca capul. Calm si relaxat a continuat sa manace tacticos din vipera a carei muscatura poate ucide un mascul de leu adult. Cei doi cercetatori se asteptau ca micul razboinic sa moara in urma cantitatii imense de venin injectata de sarpe, mai ales ca trupul acestuia se umflase si incepuse sa transpire abundent. Intristati, cei doi au parasit scena luptei pentru a se intoarce doua ore mai tarziu in speranta recuperarii cadavrului bursucului pentru studii ulterioare. Mare le-a fost surpriza cand l-au gasit pe Kleinman sanatos si nevatamat mestecand in continuare la cadavrul sarpelui pana l-a consumat cu totul dupa care a plecat, evident, in cautarea altor prazi… Legendele despre rezistenta incredibila la venin a ratelului se confirma inca o data! In corpul sau a avut loc o adevarata alchimie a desertului care a transformat otrava mortala in viata si vioiciune! Reputatia sa de bruta in miniatura este intregita si de tentinta sa de a ataca animale cu mult mai mari decat el. Odata provocat, nici omul nu este la adapost de furia sa . Daca restul animalelor se tem de oameni si fug de acestia, teroristul desertului trece imediat la atac! Folclorul si traditiile arabe afirma ca bursucul agresiv sare direct pentru a musca testicolele vanatorilor sau a oricaror barbati care il deranjeaza! Intrigati si neincrezatori in astfel de declaratii, unii cercetatori au vrut sa vada daca avem de a face cu zvonuri sau este un sambure de adevar in aceste relatari triste in privinta reprezentantilor sexului tare. Rezultatele studiilor au fost cutremuratoare…

Orasul care s-a nascut pentru a fi distrus

2009-11-21T22:44:00.000-08:00

Era moderna este una inchinata stiintei, ratiunii si logicii reci a materiei. Omului de astazi, evoluat, adaptat si supravietuitor nu ii mai ajunge Dumnezeu, pentru ca el a inteles legile firii si pe cele ale Universului. A deprins intelepciunea ca drumul lui depinde de deciziile pe care le ia si de directia pe care o alege in mod activ. Si-a dat seama ca a crea, a distruge, a coexista sau a nimici sunt scenarii intru totul inchinate lui. Si atunci a inceput sa experimenteze, caci experimentul este piatra unghiulara pe care se sprijina lumea noastra de astazi. Uneori preturi mari au trebuit platite, fiinte au suferit si medii de viata au fost calamitate, dar toate aceste sacrificii s-au facut pe altarul progresului si de dragul mirajului unei vieti mai bune. Pe acest principiu, a existat, nu de mult, un oras a carui soarta nefericita a fost decisa inca dinaintea construirii sale.

Era o zi placuta de primavara a anului 1955 cand o bomba atomica a spulberat in milioane de fragmente minuscule un oras din Statele Unite ale Americii. Aceasta este povestea Orasului Supravietuirii, o colectie de structuri arhitecturale, cladiri si chiar manechine, realizate in scopul masurarii efectelor unei arme atomice intrebuintata impotriva centrelor urbane. Cu o denumire optimista, foarte efemera, Orasul Supravietuirii a fost predestinat sa devina, intr-o clipa, Orasul Pierzaniei.

In Nevada, temperaturile verii pot deveni de-a dreptul fierbinti, dar in 1955, anumite regiuni din acest desert au atins valori termice comparabile cu cele de pe suprafata Soarelui. Intr-o perioada de numai trei luni de zile, in primavara acelui an, Armata Statelor Unite a declansat 14 explozii nucleare la "Apartamentele Yuca" apartinand Sitului de Testare din Nevada, in cadrul operatiunii cu numele "Ceainicul". Puterea de explozie a bombelor a variat ca valoare intre 1.2 si 43 kilotone. Prin comparatie, bomba lansata la Hiroshima, in Japonia, zece ani mai devreme, a avut o forta de distrugere de 12 kilotone.

Scena pentru Orasul Supravietuirii a fost stabilita cu doi ani inaintea escatologicului experiment, in prima zi a testelor pentru Operatiunea Upshot-Knothole, atunci cand o casa a anilor '50 a fost expusa unei explozii atomice. Exercitiul de "aparare civica" denumit Apple-2, desfasurat pe 5 mai 1955, a prezentat rezultate similare cu testele pe structuri si materiale din 1953, dar la o scara mult mai mare. Armata a pregatit o varietate de locuinte, cladiri si alte structuri la diferite distante de Punctul Zero al impactului dintre bombe si sol, in incercarea de a determina in cel fel puterea suflului atomic ar afecta un peisaj urban.

Echipamente in valoare de un milion de dolari fusesera instalate, o suma colosala la acea vreme. Orasul Supravietuirii le avea pe toate: case, cladiri, cabluri electrice, chiar si oameni... oameni din plastic. Cei responsabili de proiect au umplut locuintele cu manechine. Intr-o nota oarecum sinistra, armata le-a amplasat pe acestea ca si cum s-ar fi aflat in plina executie a unor actiuni; apoi au plantat camere, pentru a inregistra "distractia" ce avea sa urmeze.

Extraterestrii sunt printre noi

2009-11-20T23:28:00.000-08:00

Pana in momentul de fata, nimeni nu a produs o dovada incontestabila si general acceptata a faptului ca nu suntem singuri in Univers. De aceea, a crede sau a nu crede in existenta extraterestrilor este, in cele din urma, o optiune personala, care tine de nivelul de educatie, de imaginatia si de entuziasmul fiecaruia dintre noi. Nu vom incerca sa va schimbam convingerile. Nu intr-un mod radical.

Argument: I Fell in Love with an Alien

Pentru inceput, ne vom situa pe pozitia de mijloc, a scepticului. Chiar daca nu exista nepamanteni, putem observa ca, incepand cu a doua jumatate a secolului XX, interesul pentru fiintele extraterestre aproape s-a transformat intr-un fenomen social - dincolo de miile de "cazuri" de intalniri de gradul III sau de aparitii de OZN-uri, s-a pus in miscare o adevarata industrie care exploateaza la maximum dorinta noastra de a consuma "alieni". Miile de carti, de filme si seriale SF, de jucarii, de mesaje publicitare, de jocuri pe calculator, de printuri inseamna, in traducere sociologica, faptul ca extraterestrii sunt veritabile legende comerciale ale secolului XX, iar imaginea lor vinde in draci. Ne-am indragostit de ei, chiar daca le negam existenta, asa cum ne indragostim de personajele din carti. Chestii fictive, dar simpatice (unele dureros de profunde), care ne fac sa visam frumos (sau sa avem cosmaruri) si sa evadam din realitate.

Eu unul, insa, nu sunt sceptic. Nu as avea cum. Alaturi de mii de nebuni, de impostori sau de exaltati, fac parte din clubul select al celor care (cred ca) au vazut OZN-uri si nu mi-e rusine sa afirm asta. Nu va voi plictisi cu povestea mea. E clasica, oricum. Era noapte, era mare si rotund si zbura aiurea. Same old shit.

La ceva vreme dupa ce-mi trecuse entuziasmul initial, am incercat sa analizez mai bine intamplarea si am ajuns la concluzia ca acea aparitie a avut, cel putin in cazul meu, coordonate similare unei revelatii mistice. Ceva mi s-a aratat si m-a facut sa-mi schimb din radacini viziunea asupra Universului. Am citit, candva, intr-o carte, confesiunile unui initiat. Descria revelatia asemenea unei nopti profunde in care domneste un intuneric absolut. Apoi, brusc, de niciunde, un fulger urias despica cerul si lumineaza atat de puternic, incat poti vedea Totul, pana in cele mai indepartate zari. Apoi, din nou, se lasa noaptea, insa nu mai ai nevoie de lumina, iar acum poti merge oriunde, pentru ca cunosti toate drumurile. Si in timp ce toti ceilalti sunt orbi si captivi, asemenea celor din pestera lui Platon, tu vezi, printr-un nou simt, in bezna. Asadar, revelatia este un act individual, subiectiv. To the happy few…

Atunci, am incercat sa gasesc o teorie general valabila (si acceptata) care sa ofere suficiente argumente pentru a avea o pozitie ferma in problema: "De ce sa credem mai degraba ca extraterestii exista, decat ca nu exista?" (M-am straduit mult si am gasit cu greu raspunsul, desi el e formulat de mai bine de-un secol, fiind o lege elementara in fizica si astronomie.) Pentru ca Universul este infinit. Iar asta inseamna ca undeva in aceasta infinitate trebuie sa existe atat alte fiinte care-si ghideaza viata dupa instincte si nevoi primare, asemenea animalelor terestre, cat si alte fiinte inteligente, care au constiinta faptului ca exista si a Universului in care traiesc, asemenea noua. Daca astfel de fiinte nu ar exista, atunci infinitul s-ar margini undeva, ceea ce este un nonsens.

Aceasta este ipoteza de lucru de la care porneste acest articol.

X-files: Totul despre Obiecte Zburatoate Neidentificate

In ultimii trei ani, speculatia ca OZN-urile ar fi nave spatiale ale extraterestrilor a inceput sa fie luata foarte in serios (chiar si de Vatican, care recunoaste existenta lor). Dupa zeci de ani de zvonuri, de teorii ale conspiratiei si de negari oficiale, valul secretomaniei se pare ca, in sfarsit, a inceput sa cada si ca, foarte curand, vom afla adevarata natura a farfuriilor zburatoare. Cel putin a celor din Marea Britanie. Gratie legii Freedom of Information Act, care prevede ca orice informatie clasificata secreta devine publica dupa 35 de ani, jurnalistii englezi de la mai multe publicatii au cerut, in luna august a anului 2005, socoteala MI5-ului (serviciul britanic de informatii interne) si ministerului apararii in chestiunea mai multor dosare OZN.

Dincolo de o multime de fotografii trucate, de marturii mincinoase si de declaratii neverificabile, jurnalistilor le-a atras atentia dosarul "Coasta Northumberland", in care erau stranse numeroase informatii despre un OZN enorm care a fost observat si fotografiat de numerosi martori oculari. OZN-ul cu pricina a fost un subiect de presa celebru (inclusiv in ziare de prestigiu ca Financial Times si Independent) atat in mai 1970, la prima aparitie, cat si in iulie 1977, cand a fost observat pentru a doua oara.

In anii '70, Ministerul Apararii din Regatul Unit a negat ca ar fi fost vorba despre o farfurie zburatoare, insa in dosarul sau privind cazul din 1970 se gaseau patru confirmari ale acesteia, trei venite de la radare militare si unul de la radarul unui aeroport civil. Recent, dupa ce a facut public dosarul, institutia cu pricina a dat un comunicat in care declara ca, desi nu poate confirma daca OZN-ul din 1970 era sau nu o nava extraterestra, este "totally open-minded" in ceea ce priveste posibilitatea existentei vietii extraterestre. (Un elegant mod de a spune

Desi ministerul britanic nu este primul care ia in serios existenta vietii extraterestre (guvernele din Franta, Belgia, Rusia, Brazilia, Mexic si Argentinia au avut, de mai multe ori, luari de pozitii in privinta OZN-urilor), totusi aceasta a fost prima confirmare oficiala a faptului ca farfuriile zburatoare ar putea fi mai mult decat niste simple fabulatii. Confirmarea vine pe fondul unui fenomen de entuziasm general, al carui apogeu a fost atins cand 207 academicieni respectabili si oameni de stiinta cu patalama au scris o Carta a OZN-urilor (publicata in mai toate jurnalele academice din SUA si Europa) in care desfiinteaza unele argumente ale scepticilor si acorda credit ipotezei ca nu suntem singuri in Univers.

Marturiile despre evenimente ciudate care ar avea loc in vazduh nu sunt specifice numai secolului XX. Unii ufologi (de la UFO, OZN in limba engleza; superentuziastii, cei care nu doar cred in existenta OZN-urilor, ci si strang absolut toate informatiile din domeniu, pentru a le cerceta) afirma, de exemplu, ca rotile galbene descrise in Cartea lui Ezechiel (un text biblic apocrif, scris acum 2.600 de ani) ar fi, evident, farfurii zburatoare. Totusi, publicului larg i-a fost atrasa atentia asupra fenomenului de-abia pe 25 februarie 1942

In dimineata acelei zile, un obiect neidentificat a aparut deasupra Los Angeles-ului, iar US Army a intrat in alerta de gradul 0. Intregul sistem de aparare antiaeriana al orasului s-a pus imediat in miscare, cerul a fost invadat de luminile proiectoarelor care cautau obiectul, iar cand acesta a fost localizat, tunurile au tras nu mai putin de 1.400 de proiectile asupra sa. Peste doua mii de martori oculari au privit cu gura cascata cum obiectul supus tirului nu are nici pe naiba si zboara nestingherit deasupra orasului, pentru ca, dupa cateva minute, sa se inalte deasupra norilor. Oficialitatile au dat vina pe personalul militar de la radarul orasului, care ar fi declansat alarma din cauza nervozitatii (nu trecusera nici trei luni de la atacul de la Pearl Harbour) si au sustinut, in ciuda tuturor evidentelor, ca nu a existat nici un obiect neidentificat. In 1992, cand ufologii si curiosii au avut, in sfarsit, acces la dosarul evenimentului, s-a descoperit un memoriu catre presedintele Roosevelt, scris de catre comandantul radarului, in care acesta marturisea ca a dat alerta intrucat 14 "obiecte zburatoare neidentificate de mari dimensiuni, probabil avioane, au aparut brusc in proximitatea Los Angeles-ului si unul chiar in oras". Spre deosebire de britanici, oficialii americani nu au avut decat un generos "no comment" in aceasta chestiune.

Los Angeles Times a avut o serie de peste 15 articole dedicate incidentului din 1942

600 i.Hr. Preotul si profetul Ezechiel din Noul Testament isi relateaza intr-un text apocrif o revelatie in care apar obiecte luminoase in "forma de roata". Descrierile sale seamana izbitor de mult cu cele raportate de oamenii care pretind ca au vazut OZN-uri.

1561. Intr-o cronica medievala este povestit cum pe 14 aprilie, la rasaritul Soarelui, mai multe grupuri de obecte zburatoare neidentificate, cu forme cilindrice, apar in Germania, pe cerul Nurnberg-ului, si se lupta intre ele.

1942. In dimineata zilei de 25 februarie, un imens OZN apare deasupra Los Angeles-ului, iar bateria antiaeriana a orasului deschide focul, dar nu produce nici un efect vizibil asupra sa.

1947. Pilotul Kenneth Arnold descrie intalnirea sa cu un OZN care se misca asemenea unei farfurii zburatoare.

1947. Un fermier din statul New Mexico marturiseste ca un OZN s-a prabusit in apropierea Roswell-ului, iar armata americana a capturat epava si pe ocupantii ei.

1951. US Air Force initiaza Proiectul Blue Book, in cadrul caruia toate marturiile privind fenomenul OZN sunt supuse analizei stiintifice. Scepticismul cercetatorilor duce la inchiderea definitiva a proiectului in 1969.

1952. George Adamski pretinde ca a avut o intalnire de gradul III cu un extraterestru de pe Venus, care s-a aratat foarte ingrijorat (sic!) de proiectele nucleare ale pamantenilor.

1968. Conducatorul Blue Book, fizicianul Edward Condon, da publicitatii un raport prin care ii invita pe toti oamenii de stiinta sa abandoneze cercetarea fenomenului OZN, intrucat farfuriile zburatoare ar fi niste fabulatii.

1969. Apollo 11 ajunge pe Luna, iar multi ufologi cred ca astronautii americani s-au intalnit acolo cu extraterestri. Comandantul misiunii, Neil Armstrong, dezminte categoric aceasta informatie, in schimb marturiseste ca a vazut si el un OZN, dar cu alta ocazie.

1980. Mai multe OZN-uri sunt semnalate deasupra padurii Rendlesham din Marea Britanie. Nimeni nu contesta acest caz, intrucat martorii oculari erau soldati din doua baze NATO aflate in apropierea padurii. In plus, obiectele au fost inregistrate pe radar.

1984. Regizorul de filme artistice si documentare Jaime Shandera, un pasionat al fenomenului OZN, primeste de la un anonim fotografii de arhiva care-l prezinta pe presedintele american Dwight Eisenhower impreuna cu misteriosul grup Majestic-12.

1987. De-a lungul anului, un adevarat potop de OZN-uri se abate asupra golfului Breeze din Florida, SUA - regiunea fiind apoi botezata capitala mondiala a OZN-urilor. Analize ulterioare arata insa ca marturiile martorilor sunt mincinoase si absolut toate fotografiile trucate.

1990. Multipli martori oculari, inregistrari de radar si doi piloti de vanatoare confirma aparitia unui OZN langa Bruxelles.

1994. In mai multe jurnale de fizica incepe sa fie luata in serios ipoteza conform careia calatoria cu o viteza mai mare decat cea a luminii ar putea fi posibila.

2005. Noi OZN-uri sunt raportate in America, Brazilia si Mexic.

2009. In absolut fiecare saptamana, agentiile de stiri prezinta informatii despre noi posibile aparitii OZN. Cele mai importante raportari au fost in SUA (mai), Marea Britanie (iunie) si Japonia (iulie).

Roswell, Blue Book, Area 51 - controverse si mistificari

La cinci ani de la misterioasa aparitie din Los Angeles, au avut loc o serie de evenimente care au fixat pentru totdeauna locul OZN-urilor in cultura populara de pretutindeni. In iunie 1947, in timp ce zbura deasupra statului Washington, pilotul american Kenneth Arnold sustine ca s-a intalnit cu noua obiecte neidentificate care zburau in formatie, fiecare miscandu-se "asemenea unei farfurii care pluteste pe apa". (Da, da, din declaratia acestui om s-a desprins cunoscutul concept de farfurie zburatoare.) Imediat dupa marturia lui Arnold, care a ajuns in toata presa americana, mai multe persoane au inceput sa bombardeze institutiile si ziarele americane cu rapoarte in care se semnala prezenta "farfuriilor". Dintre acestea, cel mai bizar a fost cel venit din Roswell, statul New Mexico. Numerosi oameni din aceasta regiune marturiseau ca, in noaptea de 2 iulie 1947, au vazut un enorm disc luminos. Se pare ca acesta s-a prabusit, iar militarii americani au venit imediat si au preluat epava navei, precum si - potrivit unora - cateva cadavre de extraterestri.

Kenneth Arnold si schita OZN-ului

Nici in ziua de astazi, dezbaterea despre incidentul Roswell nu s-a incheiat. Imediat dupa ce acesta a avut loc, guvernul american se pare ca a infiintat MJ-12 (Majestic 12), un comitet de oameni de stiinta, agenti secreti si militari care au primit misiunea de a cerceta cazul. Concluziile lor nu au fost facute niciodata publice, dar, in 1994, divizia aeriana a armatei americane, US Air Force, a publicat un raport in care pretinde ca adevarata explicatie a incidentului se afla in proiectul MOGUL (proiect strict secret in 1947), care implica teste asupra unor manechine aflate in niste baloane-prototip ce ajungeau la mare altitudine, iar MJ-12 ar fi fost o farsa, menita sa distraga atentia de la proiectele speciale ale armatei. Totusi, nici macar oamenii de stiinta nu au acordat prea multa credibilitate aceastei explicatii. Asta mai ales pentru ca, indiferent de ce s-a intamplat la Roswell, dupa 1947, oficialii americani au luat foarte in serios existenta OZN-urilor.

Ufologii aveau sa se convinga de acest lucru in 1968, cand s-a publicat un rezumat al activitatii asa-numitului Proiect Blue Book. Proiectul, desfasurat pe o perioada de 20 de ani, a insemnat colectarea tuturor marturiilor, fotografiilor si informatiilor cu privire la aparitiile OZN si analizarea lor de catre un colectiv de oameni de stiinta. Rezumatul, cunoscut si ca Raportul Condon, dupa numele distinsului fizician american Edward U. Condon, care a condus Proiectul, concluziona ca nu exista nimic de valoare stiintifica in acele marturii, ca majoritatea spun numai bazaconii si, prin urmare, ca nu are nici un rost sa se continue cercetarea farfuriilor zburatoare. Cand acest Raport a fost insusit de catre prestigioasa Academie Nationala de Stiinte a SUA, comunitatea stiintifica internationala a avut toate motivele sa "concedieze" controversa OZN.

Pana de curand, asta a fost atitudinea celor mai multi oameni de stiinta, in ciuda miilor de semnalari anuale, a altor cazuri celebre (cum a fost cel din 27 august 1980, din padurea Rendlesham, Marea Britanie) si a misterelor in care zace invaluita baza militara americana Air Force Flight Test Center Detachment 3, mai bine cunoscuta ca Area 51. Atitudinea cercetatorilor s-a mai nuantat o data cu descoperirile astronomiei contemporane, mai precis cand telescoapele (in special Hubble) au inceput sa releve complexitatea Universului in care traim. Academicienii au inceput sa se gandeasca la faptul ca pe unul dintre miliardele de sisteme solare ar putea exista, totusi, viata inteligenta. Insa, cel mai probabil, extraterestrii inteligenti se afla la mii de ani-lumina de Terra si, prin urmare, le-ar fi imposibil sa ne viziteze, in afara situatiei in care ar dispune de niste mijloace de transport FTL (faster-than-light, mai rapide decat viteza luminii).

FACTS

Enigmatica Area 51. Suspiciunile si controversele privitoare la celebra baza americana top secret au aparut imediat dupa incidentul Roswell si nu au incetat nici in ziua de astazi. In desertul Nevada, la 250 de kilometri nord de Las Vegas, se gaseste cea mai bine pazita si mai cunoscuta baza americana. Aici s-au dezvoltat toate proiectele "speciale" ale US Air Force, printre care cunoscutul avion invizibil F-117A si avionul de spionaj SR-71. Cei mai multi ufologi au convingerea ca in Area 51 a ajuns si epava farfuriei zburatoare impreuna cu cadavrele extraterestre implicate in incidentul Roswell. Sustinuta de-a lungul timpului de numerosi teoreticieni ai conspiratiei, aceasta ipoteza a ajuns bomba de presa in 1989, cand un fost tehnician al bazei a afirmat ca a vazut cu ochii lui noua nave spatiale extraterestre si cadavrul bine conservat al unui nepamantean. Martorul a pus la dispozitia publicului si o serie de fotografii care prezentau disectia unui extraterestru. Dezmintirile oficiale si numeroasele analize independente nu au facut decat sa sporeasca misterul, iar astazi numarul celor care il cred pe respectivul tehnician este egal cu numarul celor care il considera un impostor.

Piratii – intre mit si realitate

2009-11-19T10:57:00.000-08:00

Inca de pe vremea lui Iuliu Cezar, nelegiuitii marilor praduiau orice corabie ajunsa la ananghie. Astazi, metoda a evoluat intr-atata, incat piratii ataca ambarcatiunile dupa ce, in prealabil, le-au localizat cu ajutorul GPS-urilor sau al satelitilor.

Un paradox – legile piratilor

In urma cu cinci veacuri, piratul era un marinar beteag, chior si cu doua butelcute de rom la brau. Intre 1560 si 1720, corsarii au explodat in topuri, devenind cei mai temuti pradatori ai valorilor transportate de catre vasele comerciale. Una dintre cele mai crude bande de pirati isi avea cartierul general pe insula Tortuga (Ile de la Tortue) si in Port Royal din Jamaica (triajul comertului naval). Fenomenul a luat amploare in aceasta zona mai ales datorita plajelor izolate si nepopulate. Corsarii aveau cam acelasi tel cu totii, actionand in baza unui ordin dat de catre o autoritate politica. Cel mai adesea, primeau porunca de a ataca orice ambarcatiune care apartinea inamicului. Corsarii maltezi, de pilda, operau la comanda Cavalerilor Sfantului Ioan si orice act de nesupunere era pedepsit cu executia sau, in cel mai bun caz, cu exilul.

In urma unei conventii din 1854, de la Paris, mai multe state au cazut de acord sa suspende procedura prin care guvernele lor puteau solicita atacarea navelor adverse. Cel mai castigat dupa impunerea acestei masuri a fost Sir Francis Drake, pirat aflat in slujba aristocratiei britanice, care a adus beneficii enorme atat angajatorilor, cat si lui. In acceptiunea populara, piratii erau niste rebeli organizati in grupuri care operau in afara cadrului legal.

Insa, in ciuda averilor confiscate de la victimele lor, ei duceau o viata plina de privatiuni si, in consecinta, mureau devreme. Printre drepturile de care beneficiau se numara si acela de a-si inlocui liderul prin vot democratic. Capetenie era ales intotdeauna un pirat de marca, neinfricat, care putea sa confere echipajului incredere. Acesta trebuia, totodata, sa manifeste abilitati de contabil, astfel incat, la partajul capturii, fiecare dintre membrii bandei sa-si primeasca bucata in functie de implicarea in actiunile de deposedare a adversarului. Cei care se-ntorceau de pe vasul atacat cu o mana sau cu un picior in minus beneficiau de compensatii si urcau in ochii sefului. Inainte de a fi parafata, lista cu obiectele capturate era citita in fata tuturor semnatarilor, eventualele modificari fiindu-le aduse la cunostinta in spirit de fair-play. In regulamentul de ordine interioara erau stipulate negru pe alb si sanctiunile impuse in urma incalcarii ordinelor, unele dintre pedepse fiind chiar mai drastice decat streangul.

In pofida panicii pe care o semanau pretutindeni corsarii, umanitatea lor iesea adeseori la iveala, gestul de a elibera sclavii de pe corabiile atacate si de a-i integra in tagma lor fiind graitor in acest sens. Era de aur a pirateriei a coexistat cu imperialismul, forma de guvernare pe parcursul careia vasele comerciale, doldora de produse, se intersectau pe toate canalele de navigatie. In stramtori si in apropierea danelor, securitatea flotelor era asigurata de nave de razboi, angajate de catre statele semnatare ale acordului privitor la comertul pe mare.

FACTS. Piratii si fratii lor

*

Buccaneers (pictura, sus) erau botezati piratii care operau in Indiile de Vest. Radacina cuvantului este boucan, care denumea un dispozitiv din lemn ce ajuta la frigerea carnii la soare. Intitulat in spaniola barbacoua, unealta era folosita cu precadere de catre vanatorii francezi (boucaniers). O data ce s-au transformat in pirati, pradatorii au luat cu ei pe ape si denumirea. Cel mai vestit "buccaneer" a fost Henry Morgan.
*

*

Piratii olandezi purtau numele de kaper sau vrijbuiter (instalatori). In limbile engleza si franceza, termenii sunt echivalati prin freebooter, respectiv flibustier, ambele echivalente insemnand pirat. Mai tarziu, englezii au renuntat la propriul termen, imprumutandu-l de la francezi pe cel de filibusters - aventurieri participanti la revolutiile din America Latina. Acum, filibusters este o notiune aplicata parlamentarului cu limba de lemn.
*

*

In Indonezia si Malaezia, corsarii sunt numiti lanun. La origine, lanun insemna calatorie pe mare, termenul devenind ulterior, in secolul al XV-lea, o eticheta pentru infractori.
*

*

Cei care actionau in numele guvernului erau numiti corsari. Turcii le-au spus korsan, denumire acceptata peste tot in Orient. Originea cuvantului corsar trebuie cautata in latinescul medieval cursa, care inseamna expeditie.
*

*

Picaron este cuvantul ales de catre spanioli pentru nelegiuitii marii. Nu inseamna altceva decat pungas, vagabond, borfas.
*

*

Latinescul pirata, din care provine romanescul pirat, dar si englezescul pirate, isi are radacinile, la randu-i, in limba greaca.

O viata inumana

Conditiile de trai de pe corabii erau de-a dreptul inumane in secolul al XVII-lea. Marinarii consumau adesea alimente putrezite, in care roiau viermii, iar dupa ce-si terminau stagiul, se intorceau acasa cu forme severe de debilitate. Doi dintre factorii direct responsabili de viata mizera a matelotilor erau marea si comandantul navei. Capeteniile ambarcatiunilor engleze erau recunoscute in acele timpuri pentru brutalitatea cu care-si struneau echipajul.

Este stiut faptul ca indatoririle marinarilor erau mai mult decat impovaratoare, tratamentul care le era aplicat fiind adesea inuman. Daca existau dezertori, acestia erau inlocuiti fara scrupule cu tineri rapiti. In acea perioada, orice pusti care adasta pe inserate la o taverna se putea trezi in zori pe puntea unei astfel de ambarcatiuni. Cu nesperat noroc, ocolit de dizenterie si de alte maladii contagioase, se putea reintoarce acasa dupa 2-3 ani. Multi, insa, sfarseau aruncandu-se de buna voie peste bord.

Ca in orice comunitate, si in cea a marinarilor existau razmerite. De obicei, acestea izbucneau in timp ce se ordona atacarea unor nave ale piratilor. Atunci, in baza unor intelegeri tainuite, mai mult de jumatate din echipaj trecea in tabara corsarilor, luptand alaturi de acestia impotriva fostilor tovarasi.

O alta metoda piratereasca de a pune stapanire pe bunuri necuvenite era obtinerea unor mandate de navigatie false. In asemenea tidule, piratii figurau ca militari care aveau misiunea de a veghea la bunul mers al navigatiei. Dupa ce acestia trageau corabiile "pe dreapta", simuland controale de rutina, urma golirea incarcaturii din cala, operatiune ce nu necesita mai mult de cateva ore, data fiind si participarea extraordinara si neconditionata a echipajului pacalit.

In timpul Revolutiei americane, au fost consemnate cele mai multe acte de piraterie camuflate. Razboiul Civil din SUA a avut si el povestea lui in aceasta privinta: piratii sudisti au trimis in larg mai multe vase-capcana, cel mai faimos dintre ele fiind CSS Alabama. Modelul a fost copiat in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial de catre Germania nazista, Hitler ordonand prezenta obligatorie a catorva vase-fantoma in Oceanele Atlantic si Indian.

FACTS. Victime si calai

*

In anul 78 i.Hr., Iuliu Cezar a poposit pe insula greceasca Rhodos pentru a studia tehnica oratoriei. Trei ani mai tarziu, piratii l-au rapit si au cerut rascumparare pentru a-l elibera. Odata scapat din captivitatea acestora, Cezar a format o armata si s-a razbunat, rastignindu-i pe faptasi.
*

*

Corsarii irlandezi atacau constant vasele comerciale romane.
*

*

Sfantul Patrick (cel care le prilejuieste irlandezilor, an de an, sarbatoarea omonima) a fost rapit si apoi facut sclav de catre corsarii roscovani.
*

*

Vikingii nu erau altceva decat pirati nordici care jefuiau insulele britanice si teritoriile europene.
*

*

In 937, piratii irlandezi s-au aliat cu cei scotieni, cu vikingii, cu galezii si cu triburile pictilor (nordul Scotiei), pentru a cuceri Anglia. Fiul regelui Edward, Athelstan, le-a zadarnicit intentiile.
*

*

Sir Peter James Blake, unul dintre favoritii probelor de yachting, , a fost ucis de catre piratii brazilieni in timpul unei expeditii desfasurate de acesta in America de Sud (2001).
*

*

Ultraluxosul vas de croaziera Seabourn Spirit a fost atacat in noiembrie anul trecut in apropierea coastelor Somaliei.

Pirati au fost, pirati sunt inca

Pirateria pe mare este un fenomen actual si, la fel ca in trecut, pretul platit poate fi chiar marfa transportata, dupa cum pot fi banii sau chiar anumite favoruri politice si administrativ-teritoriale. Profitand de declinul Royal Navy - divizia de aparare navala a Regatului Unit al Marii Britanii -, pirateria a redevenit o sursa de profit in sud-estul Asiei, sudul Americii, apele Oceanului Indian si sudul Marii Rosii.

Corabiile desuete de odinioara, acum ancorate doar in vitrinele pasionatilor de navomodelism, au fost inlocuite cu bancuri de barcute rapide, pe care salasluiesc echipaje mici, dotate insa cu arsenal de ultima ora. Principalele lor tinte sunt cargourile cu putine persoane la bord, ambuscate in stramtori, unde posibilitatile de a realiza manevre salvatoare sunt aproape inexistente.

In majoritatea cazurilor, este vanat echipajul navei, urmarindu-se apoi incasarea unor recompense semnificative din partea tarii de resedinta al victimelor. Alteori, scopul retinerii temporare in larg este identificarea seifului - in care sunt depozitate sumele necesare platirii taxelor portuare de stationare - si, evident, golirea lui in cel mai scurt timp cu putinta. Sunt cazuri in care echipajul este somat sa ancoreze intr-o rada improvizata de pirati, in scopul revopsirii vasului si al inmatricularii lui false, tocmai pentru a elimina urmele delictului.

FACTS. Accesoriile unui pirat

*

Garderoba total neasortata. Hainele au indeobste masuri improprii, iar coloritul le este pestrit sau inchis.
*

*

Peticul de piele aplicat pe unul dintre ochi, chiar daca impricinatul vede cu ambii. Initial, acesta era folosit de catre cei care chiar isi pierdusera vederea in bataliile purtate pe mare. Incet-incet, a devenit un obiect simbolic.
*

*

Una bucata picior din lemn, substituent pentru cel original, lasat amintire pe una dintre ambarcatiunile supuse.
*

*

Mana-carlig, vezi Captain Hook, vezi Peter Pan, vezi romancierul scotian Matthew Barrie.
*

*

Cercel din aur, à la Nicoleta Luciu.
*

*

Bandana (esarfa purtata pe cap, a nu se confunda cu keffiyeh) cu multe buline.
*

*

Papagal pe umar.
*

*

Barba, cicatrici si varii echimoze dobandite in lupte.
*

*

Ochean, palarie cu boruri in trei colturi.
*

*

Mult, mult rom.

Prada cea mare

Canalul Malacca (situat intre peninsula malaeziana si insula indoneziana Sumatra), Canalul de Suez si Canalul Panama sunt puncte marcate cu verde pe hartile piratilor. Acolo, ei ataca, invariabil, orice ambarcatiune iesita in larg. Fiind invers proportionala cu puterea, viteza vasului depinde atat de greutatea proprie, cat si de tonajul maxim admis la incarcare. Desigur, un pirat iscusit, cu simtul jafului bine dezvoltat, se va orienta catre vapoare cat mai mari - o provocare cu care se va si mandri in urma revendicarii atacului. Deoarece este mai greu de operat cu ambarcatiuni masive si echipaj numeros, comisionul este si el, implicit, pe masura.

Pirateria contemporana are, totodata, ratiuni politice. Dupa dizolvarea guvernului in Somalia (1991), corsarii din apele inconjurator au sechestrat nave ale ONU care transportau intr-acolo ajutoare. Sustinatorii regimului infrant urmareau sa instaureze haosul si panica, jefuind pana si pescadoarele ONU.

Armaghedon - asteroidul apocaliptic

2009-11-19T06:02:00.000-08:00

Pana acum, oamenii de stiinta au reperat 1.193 de asteroizi care au pe traiectorie orbita Terrei. Aproape jumatate dintre ei sunt considerati periculosi. De la inceputurile sale, Pamantul se afla in calea a nenumarate corpuri ceresti ratacitoare, anual pe planeta noastra cazand meteoriti de mici dimensiuni, care nu provoaca pagube majore. Totusi, oamenii de stiinta de la marile agentii spatiale imagineaza modalitati de diminuare si chiar de evitare a efectelor dezastruoase pe care un asteroid de mari dimensiuni le-ar putea produce.

Semnal de alarma

Pe 27 septembrie 2003, un corp ceresc cu diametrul de 1.000 de metri a trecut la 82.000 de kilometri de Pamant. In mod straniu, nici un telescop de pe Terra sau de pe orbita ei si nici un satelit de observatie nu au redat corect traiectoria si proximitatea meteoritului decat la doua zile dupa eveniment. Multi specialisti considera ca exista riscul sa-l vedem cazand peste noi. Si nici macar nu am fi avut timpul necesar pentru a evita dezastrul... Asteroizii sunt imense blocuri de piatra care orbiteaza in jurul Soarelui, dar nu au dimensiuni indeajuns de mari pentru a fi considerati planete. Ca si cometele, ei sunt compusi din materia ramasa de la formarea sistemului solar.

Clubul nemuritorilor - cum atingem viata fara de moarte?

2009-11-19T05:55:00.000-08:00

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

La inceput a fost un basm frumos, pe care nu doar un singur popor il are in patrimoniul traditiilor sale culturale. In varianta sa romaneasca se numeste Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Ca orice basm, el vorbeste mai degraba despre visari decat despre realitati. Despre dorinte ascunse, provenite din neimpliniri, despre limite ale vietii pe care omul si le-ar fi vrut dintotdeauna extinse dincolo de "obisnuit". Despre iluzii si figurari mentale ale imposibilului ca posibil. Prezenta motivului in creatia populara nu face decat sa-i ateste stravechimea.

In ciuda caracterului sau utopic, nemurirea este o obsesie a speciei umane. Si nu doar la modul fictiunilor literare. Alchimistii, care erau, in felul lor, savantii unei epoci prestiintifice, au inclus-o in cautarile si experientele proprii, alaturi de piatra filosofala. In forme mai "decente" si mai rationale, ideea a patruns intrucatva si in medicina moderna, unde geriatria lupta tot cu limitele vietii, straduindu-se sa le impinga in timp pana la ultimele resurse biologice ale omului.

Speranta de viata – o chestiune discutabila

Cand vorbim despre aceste resurse, un termen uzual precum "speranta de viata" nu ne este de folos cata vreme il definim conform unei medii, pentru un grup social sau o epoca. Limitele se testeaza in individ, nu in grupuri, si intotdeauna au existat persoane ajunse la varste exemplare indiferent de durata medie de viata din epoca lor. Este ceea ce se intampla si astazi, cand centenarii devin obiect de curiozitate publica, iar secretul longevitatii lor este cautat ca un mesaj ravnit de toata lumea.

Pana nu demult, se admitea ca omul ar putea sa traiasca 130-140 de ani; ca motorul sau biologic i-ar permite sa functioneze pe o durata reprezentand, asadar, dublul celei pe care o stapaneste acum. E adevarat: omul si-ar atinge aceasta limita maxima de viata in conditii mai degraba de laborator decat in cele de stres si chiar de mizerie in care se traieste azi cam peste tot.

Viata agitata, nesiguranta, tensiunea nervoasa acumulata din conflicte de tot felul, hrana de proasta calitate, aerul poluat si apa contaminata chimic ori bacteriologic, excesele legate de alcool si tutun, ignorarea unui regim corect de refacere fizica si psihica, toate acestea prejudiciaza in mod sistematic organismul, iar prin cumulare devin o piedica majora in atingerea varstei la care omul ar putea spera sa ajunga prin resursele sale genetice.

Traim intr-un mediu parca facut anume sa ne scurteze viata; in plus, exista nenumarate dovezi ca ne si complacem in el. Schimbarea mediului si restructurarea propriilor obisnuinte presupun, bineinteles, preocupare continua si efort, dar ele reprezinta conditii esentiale pentru lansarea intr-o cursa lunga, in varianta optima a destinului individual.

Cursa aceasta, afirma gerontologii, e la indemana oricui. Ramane de vazut cine are dorinta, vointa si puterea de a se antrena in ea, iesind din comoditati tentante si transformandu-si slabiciunile proprii in virtuti. Prin tratamente de specialitate, medicina contribuie si ea, decisiv, la atingerea obiectivului amintit.

Cine sunt imortalistii?

Daca pana nu demult gerontologia, ramura a stiintelor medicale dedicata studiului imbatranirii, putea fi privita ca un domeniu de avangarda, astazi ea a ajuns, in mod surprinzator, sa fie considerata mult prea prudenta si conservatoare.

Viata omului nu are o limita maxima, afirma curentul imortalist, care isi face tot mai simtita prezenta in zona fierbinte a cercetarilor stiintifice de astazi. Deschizatori de noi perspective asupra biologiei senescentei, inventatori cu brevete acceptate in domeniul unor ramuri aproape exotice ale tehnologiei, precum inteligenta artificiala si nanorobotica, savantii acestia refuza sa priveasca procesul imbatranirii ca pe un aspect implacabil al existentei, asumandu-si delicata misiune de a redesena tabloul genetic si, implicit, viitorul speciei noastre.

E ceva de-a dreptul ametitor in teoriile lor: omul poate trai oricat, organismul sau poate intra de nenumarate ori in "reparatii capitale", in asa fel incat tineretea fara batranete si viata fara de moarte sa-i fie asigurata chiar fara multele si drasticele restrictii pretinse de adeptii caii naturale de prelungire a existentei umane. Omul va trai din ce in ce mai mult intr-o avantajoasa, profitabila si chiar fericita simbioza cu tehnologiile de varf ale prezentului si viitorului.

Asemenea fraze seducatoare si, totodata, pline de promisiuni par preluate din repertoriul alchimistilor de odinioara. Nici nu le-am trata altfel, daca autorii lor n-ar fi, totusi, niste distinse personalitati ale cercetarii contemporane, inventatori eminenti, cu merite recunoscute de juriile unor importante premii rezervate stiintelor si tehnologiilor actuale, oameni ale caror cariere stralucite se pun garantie pentru ideile si cuvintele lor.

Ray Kurzweil, de pilda, si-a vazut recunoscuta calitatea de inventator prin diploma de onoare acordata de Oficiul de Patente al Statelor Unite in anul 2002, prin Premiul Lemelson-MIT (in valoare de 500.000 USD), prin Medalia Nationala pentru Tehnologie, pe care insusi Bill Clinton, pe atunci presedinte al SUA, i-a inmanat-o in 1999, in cadrul unei ceremonii de la Casa Alba. Este doctor honoris causa in cadrul a 12 universitati, iar lista recunoasterii sale internationale ar putea sa continue. Inventiile sale cele mai spectaculoase sunt un dispozitiv care recunoaste textul scris si il sonorizeaza pentru orbi, un sintetizator de sunete capabil sa recreeze instrumentele orchestrale, precum si diverse alte produse tehnice din categoria inteligentei artificiale. A scris o serie de carti cu titluri sugestive pentru asemenea preocupari insolite: Era Masinilor Inteligente, Cand computerele depasesc inteligenta umana, In preajma singularitatii: cand omul transcende biologia, iar impreuna cu Terry Grosmann a publicat incitantul volum Calatorie fantastica: traieste destul incat sa traiesti vesnic. Nu este doar un teoretician, un rafinat al ideilor extravagante, ci si un practician redutabil, numeroasele sale companii ocupandu-se de exploatarea cu succes comercial a inventiilor proprii, toate menite sa sublinieze impactul tehnologiilor asupra societatii.

Cum se pedepseste adulterul in Somalia

2009-11-19T05:54:00.000-08:00

In decursul acestei luni, o femeie in varsta de doar 20 de ani, proaspat divortata, a fost acuzata de adulter si omorata cu pietre de un grup de radicali islamisti in fata unei multimi de peste 200 de persoane printre care si numerosi copii, transmite BBC.

Un judecator din cadrul grupului militant al-Shabab a declarat ca invinuita a avut o relatie sexuala cu un barbat casatorit de 29 ani. In urma acestei relatii, femeia a nascut un copil, dovada vie pentru islamisti in privinta adulterului. Barbatul a fost nevoit sa suporte 100 de lovituri de bici, iar femeia a fost ucisa cu pietre. Este a patra femeie care, in decursul acestui an, cade victima miscarii al-Shabab, o grupare islamista care controleaza o mare parte din sudul Somaliei, unde au impus o interpretare stricta a legilor islamice in ciuda opozitiei populatiei de rand somaleze.

Conform reporterilor care au reusit sa filmeze executia, femeia a fost ingropata in nisip pana la brau, astfel incat sa nu poata fugi si sa fie in imposibilitatea de a se feri de pietrele aruncate de islamisti. Dupa interpretarea extrema a legii Sharia, orice persoana care a comis sau incurajat adulterul, fie ea si divortata, trebuie ucisa cu pietre. O persoana care a facut sex inainte de casatorie este pedepsita cu 100 de lovituri de bici. In decursul lunii trecute, un barbat acuzat de adulter a fost ucis cu pietre in orasul port Merka. Prietena sa insarcinata a fost crutata pana la nasterea copilului, dupa care i s-a spus ca va avea o soarta asemanatoare. Somalia este teatrul a numeroase razboie civile care dureaza de peste 18 ani.

Teoria Conspiratiei: Conspiratia NASA si apocalipsa 2012

2009-11-19T04:10:00.000-08:00

Exista un complot pentru a nu salva Terra de Apocalipsa din 2012? Ascunde NASA dovezile existentei planetei Nibiru? DESCOPERA.ro va prezinta pozitia oficiala a Agentiei Spatiale a Statelor Unite in aceasta spinoasa chestiune dezbatuta in aceste zile de adeptii teoriei conspiratiei, fanatici religiosi si oameni creduli.

Apocalipsa 2012 - planeta sumerienilor

Numai legat de presupusa existenta a planetei Nibiru (si felurite alinieri si inversari ale polurilor magnetice ale Terrei), David Morrison, Senior Scientist la Institutul de Astrobiologie din cadrul NASA (NAI), primeste in ultima vreme peste 20 de mailuri pe saptamana. Este clar ca se pot face bani pe seama interesului pe care oamenii il au fata de "iminenta" Apocalipsa, cea "programata" sa aiba loc in 2012, considera astrobiologul, convins ca buna parte din aceasta "isterie" de proportii planetare a fost in ultimele luni copios alimentata si de campania publicitara a filmului catastrofico-stiintifico-fantastic "2012".

Trailerul filmului prezinta unda unei maree care "escaladeaza" Himalaya, in timp ce o voce incarcata de dramatism declama urmatoarele cuvinte: "Ce ar face guvernele de pe planeta noastra pentru a pregati 6 miliarde de persoane pentru sfarsitul lumii? Nimic. Descoperiti Adevarul. Cautati 2012 pe Google".

Iata care sunt cele mai frecvente intrebari pe tema "sfarsitului lumii", cu raspunsurile detaliate ale lui David Morrison.

Care este originea "profetiei" conform careia lumea se va sfarsi in decembrie 2012?

Povestea a debutat cu cateva asertiuni potrivit carora Nibiru, o presupusa planeta descoperita de sumerieni, s-ar indrepta catre Terra. Zecharia Sitchin, autor de romane ambientate in antica civilizatie mesopotamiana din Sumeria, a sustinut in mai multe carti ("The Twelfth Planet " de ezemplu, publicata in 1976) ca ar fi gasit si tradus documente sumeriene care identifica pianeta Nibiru, ce ar orbita in jurul Soarelui la fiecare 3.600 de ani. Aceste mituri sumeriene includ povesti despre "astronauti antici" care ar fi vizitat Terra, provenind dintr-o civilizatie extraterestra numita Annunaki.Ulterior, Nancy Lieder, o asa-zisa clarvazatoare care pretinde ca vehiculeaza mesaje receptionate de la extraterestri, a scris pe site-ul propriu ca locuitorii unei planete imaginare a stelei Zeta Reticuli au vizitat-o si ca Terra este in pericol din cauza planetei X sau Nibiru. Aceasta catastrofa a fost prevazuta initial sa aiba loc in luna mai a anului 2003, dar dupa ce sfarsitul lumii nu a avut loc, a fost "re-programata" in decembrie 2012, inspirandu-se din alta profetie apocaliptica, lasata in urma cu sute de ani de mayasi.

Sumerienii au fost prima mare civilizatie a omenirii si au facut multe previziuni astronomice precise, inclusiv pe cele ale existentei planetelor Uranus, Neptun si Pluto. De ce n-ar trebui sa le credem si pe cele cu privire la Nibiru?

Nibiru este un nume din astrologia babiloniana, uneori asociat zeului Marduk. Apare si ca personaj secundar in poemul Enuma Elish, dedicat Creatiei, potrivit inregistrarilor din biblioteca regelui asirian Assurbanipal (668-627 i.Ch)

Sumeria a prosperat cu mult timp inainte, cam in perioada dintre secolul 23 si 17 i.Ch. Afirmatiile potrivit carora Nibiru ar fi o planeta si ar fi fost cunoscuta de sumerieni sunt contrazise de cercetatorii care (spre deosebire de Zecharia Sitchin), chiar studiaza si traduc scrieri provenite din Mesopotamia antica.

Sumeria a fost cu adevarat o mare civilizatie, importanta pentru dezvoltarea agriculturii, a administrarii apei, a vietii urbane si in mod deosebit a scrierii. Cu toate acestea, ne-a lasat putine scrieri pe tema astronomiei. Cu siguranta sumerienii nu cunosteau existenta lui Uranus, Neptun sau Pluto. Nu stiau ca planetele orbitau in jurul Soarelui: un concept aparut pentru prima oara in Grecia Antica, la doua mii de ani dupa sfarsitul sumerienilor. Afirmatiile ca sumerienii dispuneau de o astronomie sofisticata sau ca se inchinau la un zeu numit Nibiru sunt doar un produs al fanteziei lui Sitchin.

Planeta care aduce apocalipsa - o fabulatie?

Cum poate fi negata existenta planetei Nibiru, avand in vedere ca a fost descoperita in 1983, iar stirea a aparut in principalele publicatii? La vremea respectiva a fost numita Planeta X, apoi Xena sau Eris.

IRAS (l'Infrared Astronomy Satellite de la NASA, care in 1983 a efectuat un "cadastru" al cerului timp de zece luni) a descoperit numeroase surse de radiatie infrarosie, dar niciuna dintre ele nu era Nibiru sau Planeta X sau alte obiecte in zona externa a sistemului solar.

Sintetizand, IRAS a catalogat 350.000 de surse de radiatie infrarosie, si intial multe dintre ele nu au fost identificate (si tocmai acest motiv a stat la baza studiului). Toate aceste observatii au fost aprofundate in cadrul unor studii ulterioare, realizate cu instrumente mult mai puternice, atat pe pamant, cat si in spatiu.

Zvonurile cu privire la o "a zecea planeta" au explodat in 1984, cand revista Astrophysical Journal Letters a publicat un articol stiintific intitulat "Unidentified Point Sources in the IRAS Minisurvey" ("Surse punctiforme neidentificate in mini-cercetarea IRAS"), unde se vorbea de diferite surse de radiatie infrarosie. Ulterior s-a descoperit insa ca aceste "obiecte misterioase" erau galaxii indepartate (in afara unuia, care era un suflu al unui "nor infrarosu") conform datelor publicate in 1987.

Nicio sursa IRAS nu a reiesit vreodata a fi o planeta. Pe scurt: Nibiru este un mit lipsit de orice fundament faptic. Pentru un astronom, afirmatiile incrancenate cu privire la o planeta care s-ar afla "aproape", dar ar fi "invizibila" sunt pur si simplu tampite.

Apocalipsa 2012: 10 Motive pentru care lumea nu se sfarseste in 2012

2009-11-19T02:43:00.000-08:00

10. Schimbarile din campul magnetic al Soarelui vor duce la explozii orbitoare
9. Polii magnetici ai Pamantului se vor inversa
8. Axa de rotatie a Pamantului se va inclina atat de mult incat... Ajutor cadeeeem !
7. Marea aliniere intre Jupiter si Saturn ne va perturba gravitational planeta
6. Soarele se va alinia cu ecuatorul galactic in momentul solstitiului de iarna
5. Gaura neagra din centrul galaxiei ne va afecta iremediabil6. Soarele se va alinia cu ecuatorul galactic in momentul solstitiului de iarna
4. Un asteroid se va zdrobi de Pamant
3. In 2012 ne "intalnim" cu planeta Nibiru
2. O supernova sau hipernova va iradia Pamantul
1. Un nor de energie negativa va inghiti intregul sistem solar

Calatorie in tainicul Tibet

2009-11-19T02:33:00.001-08:00

Eternitatea este palpabila aici. Mai jos, in vai ocrotite, casele grupate strans si inconjurate de ziduri oglindesc viata tibetana de zi cu zi. Dependenta de natura ii face pe localnici puternici si viteji: datorita indemanarii si tenacitatii lor, terenurile aride au devenit mici ogoare si gradini. Peste tot vezi turme de capre si de vite pazite de pastori insotiti de magari salbatici, in timp ce caii pasc liberi. Animalul care s-a adaptat cel mai bine aici este iacul. La peste 4.000 de metri inaltime, unde pasc, iacii par niste pete mari si negre agatate de stanci.

Tibetanii folosesc toate produsele iacului: laptele si derivatele acestuia pentru mancare, lana pentru imbracaminte, pielea pentru confectionarea de ambarcatiuni, seul pentru fabricat lumanari si pentru intretinerea flacarii in lampile de ceremonial, oasele pentru sculptat. Tibetanii sunt, cred, cel mai religios popor din lume.

Ultima Era Glaciara s-a instalat in numai sase luni

2009-11-19T02:17:00.001-08:00

Contrar teoriilor care afirmau ca ultima Era Glaciara – survenita in urma cu cca. 13.000 de ani – a avut nevoie de aproximativ un deceniu pentru a se instala in Europa, un studiu geologic recent sugereaza ca lucrurile s-au intamplat, de fapt, de 20 de ori mai rapid.

Ipoteza se bazeaza pe studiul depozitelor de mal dintr-un lac irlandez, Lough Monreagh, mal renumit prin faptul ca a pastrat cu fidelitate indicii asupra conditiilor climatice din trecutul Pamantului, putand furniza astfel informatii precise cercetatorilor care studiaza paleoclima planetei.

Cu ajutorul unui bisturiu robotic de mare precizie, profesorul William Patterson, autorul studiului publicat in revista New Scientist, a desprins straturi foarte subtiri - de numai 0,5 mm grosime, - din malul fosil; fiecare strat reprezinta 3 luni de depunere sedimentara, deci, studiind aceste straturi, se pot observa schimbarile petrecute in ecosistemul lacului (la randul lui, influentat de clima) intr-o perioada scurta de timp.

Studiind straturile, cercetatorul a ajuns la concluzia ca racirea climei, petrecuta in urma cu 13.000 de ani (ultima era glaciara) a fost extrem de rapida.

In numai 6 luni, datorita unei schimbari bruste a caracteristicilor curentului oceanic cald Gulf Stream, ghetarii s-a intins peste Europa.

Evenimentul care a declansat schimbarea ar fi putut fi revarsarea brusca a lacului Agassiz din Canada; marea cantitate de apa foarte rece ajunsa in ocean a racit brusc apele Gulf Stream-ului, iar temperatura din nordul Europei - regiune incalzita de Curentul Golfului - a scazut dramatic.

Studiul sprijina teoria conform careia clima Terrei este instabila si poate suferi schimbari foarte mari intr-un timp foarte scurt, cu consecinte neasteptate.